Cioban analfabet, multă vreme surd şi gângav, sărac lipit, dar de o mare curăţenie sufletească, Petre (Petrache) Lupu a fost considerat de mulţi o icoană pitorească a simplităţii, a „sărăciei cu duhul”. Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită”.

Petrache Lupu afirma despre sine că nu e nici sfânt, nici doctor, dar, după ce asculta păsurile celor ce veneau la el, invita lumea din jurul lui să se roage cu el lui Dumnezeu. Fraza întrebuinţată era: ,,Doamne, ajută pe cei orbi să vadă, pe surzi să audă, pe cei muţi să vorbească”. Apoi se închina şi făcea numeroase cruci. Aşa îşi începea Petrache Lupu, din Maglavit, judeţul Dolj, rugăciunea. Povestea de la Maglavit o cred, şi astăzi, mulţi. Totul a început într-o zi de vineri, 31 mai 1935, când Petrache Lupu era pe câmp, cu oile. Mai trebuie spus că tânărul avea anumite deficienţe încă din naştere, mai ales în ceea ce priveşte vorbitul. Cu toate acestea, el a spus atunci ciobanului că L-ar fi văzut pe Dumnezeu, ca pe ,,un moş, lângă o salcie”, şi că Dumnezeu i-ar fi spus că oamenii trebuie să se pocăiască şi că el trebuie să transmită mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat de trei ori, în trei zile de vineri, consecutiv. Din acel moment, viaţa lui Petrache Lupu şi a comunei s-a schimbat total. Mii de oameni au venit în pelerinaj la Maglavit. Ologii aruncau cârjele, orbii îşi recăpătau vederea, oamenii muţi începeau să vorbească…

Petrache Lupu s-a născut la 14 octombrie 1907 şi a murit în data de 14 decembrie 1994. Se spune că pe vremea comuniştilor ar fi fost reţinut de multe ori de autorităţi, dar că era privit de oameni ca fiind un trimis al Domnului.

Petrache Lupu a avut o copilărie nefericită. De mic, a rămas orfan de tată şi a crescut alături de mama lui, care nu-l prea iubea. Mai mult, din cauza unei boli, el a rămas surd şi mut, şi trăia ascultător şi blând în casa tatălui vitreg, un om plin de răutate, care îi dădea, cu multă părere de rău, câtă o bucată de mămăligă. Când s-a făcut ceva mai mare, a muncit la plugărie alături de tatăl său vitreg, iar mai târziu a fost pus să păzească vitele sătenilor, simbria pe care o lua intrând tot în chimirul acestuia. Mai târziu, şi-a făcut o stână pentru oile sătenilor şi şi-a înjghebat o mică gospodarie. S-a căsătorit cu o femeie săracă, dar înţelegătoare şi gospodină. Au avut împreună un copil. Petrache Lupu era un om cinstit cum rar se mai gă­sea altul. Când, uneori, în turma lui intra o oaie străină, nu avea astâmpăr până ce nu-l găsea pe păgubaş.

Cinstit şi credincios, Petrache Lupu a ajuns la vârsta de 29 ani. Fusese reformat din armată pentru ,,debilitate mintală şi greutate în vorbire”. În ziua de 31 mai 1935, într-o vineri, trecând Petrache Lupu prin dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale ,,un moş”, care, potrivit descrierii lui, avea barba albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbră­căminte, avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până jos, la degetele picioarelor. Stătea în aer, la vreo două palme de pământ, şi emana un miros deosebit de frumos. „Moşul” i-a spus: ,,Nu-ţi fie frică! Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie şi la bise­rică, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci le rup muncile”.

După aceste cuvinte, „Moşul” s-a înălţat într-un nor pă­trat şi luminos. Când a ajuns Petrache Lupu la stână, n-a spus nimănui nimic, ca să nu fie luat în râs. A doua vineri, în 7 iunie, i-a ieşit în faţă, în acelaşi loc, „ Moşul”, care i-a zis: ,,De ce n-ai spus lumii ce Ţi-am zis?”. Petrache i-a răspuns: ,,Am uitat”, şi s-a închinat, apoi a adăugat: ,,Doamne, iartă-mă, că am să spun!”. Apoi „Moşul” a dispărut ca şi prima dată. Petrache Lupu s-a închinat, însă, ajungând la tarla, n-a spus nimănui nimic, teama că lumea va râde de el fiind mai puternică decât porunca ,,Moşului”. În următoarea zi de vineri, în 14 iunie, în acelaşi loc l-a oprit iarăşi „Moşul”, apostrofându-l că nu I-a transmis mesajul. „Nu te mai iert”, i-a mai spus Bătrânul. Totuşi, după ce Petrache i-a cerut iertare, făgăduindu-i că de data aceasta îi va îndeplini porunca, „Moşul” i-a repetat mesajul şi l-a însoţit până la stână.

A doua zi, sâmbătă, Petrache Lupu a fost trezit din somn de o putere care parcă îl împingea să meargă în sat. A început să povestească cele petrecute nevestei sale şi tuturor celor cu care se întalnea, precum şi preotului Bobin, pe care l-a găsit acasă, apoi s-a dus la primărie. Au venit apoi ziariştii şi funcţionarii de la poliţia din Calafat. Duminică, la biserică, pe la sfârşitul predicii, cum Pe­trache stătea cu capul în jos, a simţit că cineva nevăzut l-a apucat de bărbie şi i-a ridicat capul. Atunci l-a văzut în altar, plutind prin aer, pe acelaşi ,,Moş”, care i-a făcut semnul crucii.

De aici înainte, personalitatea lui Petrache Lupu s-a schimbat. În cursul săptămânii îndemna lumea să vină la bi­serică, să nu muncească în zilele de sărbători, precum şi toate celelalte porun­ci ale „Moşului”.

Încet, încet, lumea începe să-i ceară să binecuvânteze obiecte ca batiste, cămăşi etc., să atingă bolnavi. La început, el a refuzat să binecuvânteze, zicând că nu e sfânt, dar, la in­sistenţele pelerinilor, atingea lucrurile şi bolnavii. Punea mâna pe orice bolnav, pe orice bubos, fără nicio frică, pentru că, zicea el, ,,Moşul” i-a dat curaj. Această muncă nu-i făcea mare plăcere, dar lumea îl atingea cu mâinile, îl ruga să vină la locul vedeniilor, să vindece pe cei netransportabili. S-a ajuns ca, sub influenţa lui Petrache Lupu, locuitorii din satele vecine să ducă o viaţă mai morală. Nu se mai mânnca decat rar carne, nu se mai fura, nu mai existau bătăi. Medicul legist al judeţului Dolj comunica, la un moment dat, că de la 1 iunie până la înce­putul lui septembrie 1935 n-a mai avut niciun caz de me­dicină legală.

Pelerinii veneau din toate părţile ţării. Unii pe jos, de la mari depărtări, considerând drumul istovitor ca fiind ispăşitor de păcate. Ajungeau apoi la Maglavit, după zile şi nopţi de drum, flămânzi şi istoviţi, dar cu fericire în suflet.

Chiar episcopul Vartolomeu al Râmnicului a venit să se roage pe locul vedeniilor din Maglavit. Cu această ocazie, sâmbătă, 14 septembrie 1935, Petrache Lupu a asistat la slujba religioasă de la biserica din sat, iar la ora 9, în fruntea unei imense procesiuni, între preoţime şi jandarmii care îl apărau de asaltul mulţimii, a pornit pe drumul de curând tăiat prin pădure până la tarlaua din marginea Dunării. De-a lungul drumului, câteva zeci de mii de oameni se închinau, înşiraţi pe două rânduri. Petrache nu le făcea niciun semn, nu le spunea nicio vorbă. Mergea drept, şi se lăsa atins de câte o mână scăpată printre jandarmi. Era obiectul unei continue adoraţii mistice, care, la schilozi şi bolnavi, lua forme de delir. Mătăniile şi îngenuncherile nu au luat sfârşit decât atunci când cortegiul a ajuns lângă vechea tarla. Acolo, episcopul Vartolomeu aştepta, în mijlocul unui sobor de 20 de preoţi, sosirea ciobanului.

În timpul slujbei, cu toată instalaţia de megafoane din cele patru colţuri ale câm­piei, corul preoţilor se auzea foarte slab. Unii oameni se rugau, alţii vorbeau. De abia când a început Petrache să vorbească liniştea a devinit completă. Lumea asculta îngenuncheată. Câte o femeie din apropiere întindea înspre mâna ciobanului o batistă, o floare, o creangă, o bucată de hârtie, pe care Petrache le atingea.

După slujbă, episcopul, preoţii şi Petrache s-au îndreptat, în fruntea unui cortegiu, spre locul unde a fost hotărâtă ridicarea noii biserici. Acolo, după o nouă sluj­bă divină, Petrache a pus piatra de temelie a viitorului lăcaş de cult.

Într-un interviu dat ,,Universului” din 15 septembrie 1935, Î.P.S. Patriarh Dr. Miron Cristea arăta înalta valoare a îndemnurilor ciobanului: ,,Pocăiţi-vă, îndreptaţi-vă, feriţi-vă de rele, mergeţi la Sfânta Biserică şi rugaţi-vă şi împliniţi porun­cile învăţate de ea!”.

De altfel, în ziarele vremii au apărut numeroase articole cu oameni care susţineau că, bolnavi fiind, au fost vindecaţi de Petrache Lupu. Se spunea că Radu Manolescu, din lanca, judeţul Brăila, în etate de 54 de ani, a venit cu mâna şi piciorul drept paralizate. După o şedere de 7 zile la ,,buturugi”, a plecat vindecat. Costică Trandafir, din Coreşeni, judeţul Ialomiţa, mut şi surd de 17 ani, dormind o noapte la ,,buturuga mare”, a înce­put să vorbească perfect. Elena Constantinescu, din Constanţa, bol­navă de epilepsie de 7 ani, stând două săptămâni la ,,butu­rugi”, s-a însănătoşit. Ion Negrilă, dintr-o comună din judeţul Argeş, în vârstă de 71 de ani, având paralizate mâna şi piciorul stâng, a stat trei săptămâni la locul sfânt şi s-a vindecat. În ceea ce priveşte cazul de vindecare al medicului căpitan Rădulescu, care îşi pierduse vederea în urma unui accident de automobil, el susţinea că specialiştii din Bucureşti şi Berlin n-au putut să-l vin­dece. La Viena, un specia­list îi spusese să aibă răbdare, căci, probabil, se va vindeca. Disperat, s-a dus la Maglavit, unde a stat trei zile. După ace­ea, sora sa, care era farmacistă, s-a pomenit cu el vesel, vorbindu-i despre revenirea, în parte, a vederii. Numărul bolnavilor vindecaţi sau amelioraţi nu s-a putut sta­bili însă niciodată.

Petrache Lupu a murit în decembrie 1994, la vârsta de 87 de ani. Rămăşiţele pământeşti ale acestuia, ciobanul despre care se spune că ar fi vorbit cu Dumnezeu, au fost dezgropate recent din cimitirul din satul Maglavit şi mutate în Mănăstirea Maglavit, aşa cum şi-a dorit în timpul vieţii.

Teologic, două sunt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în acest caz: cea favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae („Încercare despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi romanism, 1939), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin Mihai Urzică („Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii `40, dar tipărit abia în 1993). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Urzică (1902-1988).

Carmen SENCO