Adrian CRÂNGANU
Acum un an, un an şi ceva, am avut nişte probleme îngrozitoare cu vecinul din apartamentul de dedesubt. El nici nu se mutase încă, dar îşi trimisese unchiul înainte, să-i pună locuinţa la punct. Aşa că, vreme de vreo trei luni, adică numai bine toată vara, am avut parte numai de bocănituri în pereţi şi huruit de maşină de găurit. De dimineaţa până seara, inclusiv sâmbăta, cu o tenacitate care ar fi scos din minţi pe oricine. Atunci când, până la urmă, n-am mai răbdat şi m-am dus să-i propun să aruncăm pereţii în aer cu dinamită, ca să nu mai pierdem vremea, mi-a spus că el crede că nu ştiu cu cine mă pun. Nepotul lui e poliţist. Mă durea pe mine capul de nepotul lui şi vecinul meu miliţian! M-am dus la preşedintele de bloc să-l reclam, numai că şi el mi-a spus acelaşi lucru, şi în plus a mai dus şi degetul la buze. Am mers şi la vecinii de pe acelaşi etaj cu el şi de dedesubt, dar toţi parcă surziseră. Se pare că numai eu auzeam hărmălaia de nedescris pe care o făcea unchiul.
Până la urmă zgomotul a încetat şi tinerii însurăţei s-au mutat sub mine. Vreo două săptămâni, noapte de noapte, până pe la ora 3, dădeau muzica atât de tare încât, din cauza vibraţiilor, îmi cădeau bibelourile de pe rafturi şi fotoliile şi masa o luau mereuţ din loc. M-am dus din nou la preşedintele blocului şi la vecini, să facem o reclamaţie comună la Miliţie. Toţi mi-au trântit uşile în nas, îngroziţi. Ei n-auzeau nimic, aşa că ce să reclame? Eu aveam halucinaţii şi n-a lipsit mult să mi se facă gestul cu degetul la tâmplă, semn că-s dus cu pluta. Un singur vecin şi-a luat inima în dinţi şi i-a bătut la uşă, dar n-a fost băgat în seamă… Asta până într-o zi, când, pur şi simplu întâmplător, o vecină i-a povestit unei colege ce trebuie să pătimească vreo 20 de oameni din cauza sceleratului. Iar colega cu pricina nu era altcineva decât nevasta şefului cel mare al miliţianului. Care poliţist, om cu scaun la cap, l-a luat la-mpins vagoane pe vecin. De-atunci, când mă vede, miliţianul scrâşneşte din dinţi şi mă priveşte chiorâş. Iar eu mă bucur că el crede că eu i-am copt-o. Dar cu muzica a lăsat-o moale, Nebunel. Mai sare câteodată gardul, însă nu mai mult de un sfert de oră. Dar mă dau şi eu pe brazdă şi mă fac că nu aud.
Nu demult, şi în apartamentul din faţă s-a mutat un cuplu tânăr, el vreo 23 de ani, ea încă elevă. Ăştia nu dau găuri şi nu sparg pereţii, dar pun muzică de-mi sare uşa din balamale. Asta când nu se bat şi nu se-njură cât e noaptea de lungă. Pe urmă ea pleacă la şcoală sau la părinţi şi el îşi cheamă un prieten, merg după băutură şi cântă cât îi ţin bojocii, de obicei ,,Cu ce m-am ales în viaţă…”. Nicolae Guţă. Şi, iar aşa, nimeni n-aude nimic, în afară de mine.
Şi, dacă vă vine să credeţi, şi mai de curând s-a mutat cineva şi în apartamentul de deasupra mea. Nu mă duc încă la medic. Dar, dacă după o săptămână, iar aud bocănit de ciocane şi huruit de maşină de găurit sau muzică, promit că mă duc să mă caut la nervi şi la urechi. Sau, şi mai bine, mă mut şi eu şi-mi pun la punct apartamentul. Şi de bucurie c-am terminat dau muzica tare, tare, să le cadă la vecini bibelourile de pe rafturi şi măsuţa şi fotoliile s-o ia mereuţ din loc…
