Acum câteva zile am vorbit ceva mai mult la telefon cu un prieten vechi şi bun. E patronul unui ziar online, îi spun aşa fiindcă nu-mi place cuvântul administrator, e prea greu şi de pronunţat, şi de scris, şi parcă şi sună prea oficial. Socotesc în gând şi ajung la concluzia că ne cunoaştem de 43 de ani, am fost colegi de liceu, iar din ăştia 43 vreo 20 i-am lucrat cot la cot prin redacţii şi tipografii, mereu amândoi, de parcă eram la pachet. Nu o dată ni s-a spus chiar că suntem fraţi şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că şi semănăm puţin.
Aşa că, zilele trecute, am vorbit noi ce-am vorbit despre una-alta, până când unul dintre noi, nu mai ştiu care, a cârmit discuţia spre vremurile de demult, când amândoi eram tineri şi lumea ni se părea a naibii de mică, cerul prea aproape şi obstacolele semănau mai degrabă cu nişte văi, decât cu munţii. S-a putea ca totul să fi plecat de la felul în care arată presa de azi. Înclin să cred că aşa s-a întâmplat, căci despre ce altceva puteam vorbi? Da, aşa a fost, fiindcă ţin minte că am strâmbat din nas. Ne întrebam fiecare cine e adevăratul vinovat pentru unde s-a ajuns: cititorii, pentru că asta cer de la presă, iar ea le dă cu vârf şi-ndesat, sau ziariştii, care nu pot mai mult şi lumea se mulţumeşte cu ce primeşte. Cum bănuiesc că nici eu, nici el n-am găsit răspunsul potrivit, am început cu poveştile, exact ca redactorii bătrâni de care râdeam amândoi în urmă cu 30 de ani.
Ne-am amintit de vremea când ziariştii scriau frumos, nu aruncau cuvintele cu furca, iar textele curgeau lin, virgulele, cele mai grele semne de punctuaţie după părerea mea, îşi găseau parcă de la sine locul potrivit în propoziţie sau în frază şi făceau articolul să sune ca o muzică, alta pentru fiecare ochi care o citea, iar atunci când noi doi mai greşeam uneori, ne trăgeau de mânecă ori de urechi redactorii mai vechi, care ştiau şi carte, şi meserie.
Ne-am amintit cum primul ziar la care am lucrat, tot amândoi, fiindcă, am spus, parcă eram la pachet, aşadar acel ziar avea tiraj de câteva zeci de mii de exemplare pe zi, mai mult, deci, decât toate publicaţiile online din judeţul ăsta la un loc.
Era pe vremea când, orice am fi făcut, nu oboseam, fiindcă lumea ni se părea mică şi cerul aproape. Dimineaţa trăgeam pe brânci în redacţie, băteam oraşul în lung şi-n lat pe jos, pentru că nu existau decât două maşini, iar una era a directorului, iar după-masa eram în tipografie. Şi ne-am amintit amândoi cum am rămas eu mut de uimire când am dat cu ochii prima oară de linotip, cea mai minunată hardubaie mecanică pe care am văzut-o în viaţa mea şi care turna rândurile de plumb pentru ziar. Cred că vreo două săptămâni, zi de zi, m-am învârtit în jurul lui, m-am pus şi pe burtă, să mă uit dedesubt, ca să-i descifrez tainele şi să-i descopăr principiile după care funcţionează şi care mă fascinau de-a dreptul, dar, cum n-am fost niciodată vreun specialist în bare, tije, biele, manivele, ţevăraie, matriţe, arcuri, curele, fulii, lanţuri şi pinioane, n-am reuşit să-l înving. Cred că era mai complicat şi mai frumos de o mie de ori decât cel mai nou tip de calculator. Cam ca diferenţa dintre ziariştii de atunci şi cei de azi.
Apoi unul dintre noi a oftat, sau poate amândoi am făcut-o, nu mai ţin minte. Ştiu însă că eu i-am spus că se pare că noi am rămas ultimii brontozauri din presă. Mi-a atras atenţia că nu el a zis-o. Nu, nu el. Eu, şi fără nici un regret, fără nicio strângere de inimă. Doar am zâmbit trist acum, când am şi scris-o, după ce m-am uitat o clipă la cer şi am văzut cât de departe s-a dus.
Adrian CRÂNGANU