Am încercat să mă scutur de tot ce e rău şi urât în oamenii şi-n lucrurile din jurul meu şi m-am apucat de scris. Numai aşa cred că am să duc la bun sfârşit ceea ce mi-am propus să fac. O să vedeţi imediat de ce am început aşa.
Să ajung aici, la pacea asta interioară, mi-a fost, totuşi, mult mai uşor decât mi-am imaginat, fiindcă era, cumva, vorba şi de echilibrul pe care trebuie să mi-l păstrez atunci când o să vorbesc despre o anumită categorie de oameni, printre care am şi rude, şi prieteni. Sper că am să şi reuşesc. Aşadar, în ultimele săptămâni, sau chiar luni, nu-mi dau seama exact, sentimentele mi s-au tocit, mi-au amorţit în asemenea hal încât nu ştiu nici cum, nici când şi nici cine sau ce le-ar mai putea trezi vreodată la viaţă. Anii lungi în care am trăit cu senzaţia aia de neputinţă, de micime, de zădărnicie, ştiind dureros, în fiecare clipă, că nu mă pot împotrivi munţilor de nedreptăţi care mă striveau decât firav, cu scrisul, care nu mai înseamnă nimic în ziua de azi, toate astea m-au făcut să ridic din umeri la aproape orice lucru sau întâmplare pe lângă care am trecut. Şi, până în urmă cu foarte puţin timp, am fost absolut sigur că drumul, în cerc vicios, pe care a apucat-o România nu se va termina niciodată.
De câteva săptămâni, însă, parcă ceva s-a schimbat. Poate că mă înşel şi e numai impresia mea, dar nu cred, pentru că ceva asemănător, şi totuşi foarte diferit, am mai trăit în urmă cu 32 de ani. Ţin minte totul perfect, aşa cum se întâmplă cu lucrurile importante, fiindcă, revoluţie sau lovitură de stat, acel decembrie 1989 mie, cel puţin, mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna.
Au fost vremuri complicate, pe care n-am cum să le uit, nici dacă aş vrea. De exemplu, primul lucru care-mi trece prin minte e că miliţienii erau tot mari şi tari, la fel cum sunt cei de astăzi, dar spre deosebire de aceştia mai prindeau câte-un hoţ din an în paşti şi măcar nu slugăreau clanurile mafiote. Justiţia stătea puţin mai dreaptă parcă, nu într-o rână, ca paiaţa legată la ochi şi cu balanţa în mână, desenată pe judecătorii, care nu-i mai sperie azi decât, poate, pe oamenii cinstiţi. Iar muncitorii, pe vremea aia, păi muncitorii câştigau, aşa cum era şi normal şi se întâmpla în lumea-ntreagă, aproape dublu faţă de funcţionarii de prin birouri. Şi am mai făcut şi foamea, nici asta n-am cum să uit. Aveam buzunarele pline, dar burţile goale, fiindcă aşa erau şi magazinele. Oamenii fierbeau, iar în ’89 au dat în clocot. Unii dintre noi mai ştim ce s-a-ntâmplat.
Numai că, aşa cum ziceam, în ultimul timp simt că ceva s-a schimbat. Cineva, parcă, a dat iar focul mai tare la aragaz. Fiindcă, dacă până acum, pe aproape toate canalele, nu vedeam decât ridicarea în slăvi a partidelor, de vreo lună încoace tot mai des, dacă nu în fiecare seară, la toate televiziunile apar economişti care îşi rup cămăşile de pe ei şi vestesc apocalipsa financiară, ziarişti cu pumnii strânşi şi fălcile încleştate, tunând şi fulgerând împotriva aristocraţiei bugetare şi a pensionarilor speciali, şi, pe de altă parte, parlamentari care se jură că nu mai poţi intra în ministere, prefecturi, consilii judeţene sau primării fără mască de gaze, din cauza mirosului insuportabil de transpiraţie şi creier ars.
Asta vreau să zic, că parcă prea e ruptă-n două România. Parcă, mai mult ca niciodată, prea se ia de la săraci şi se dă la bogaţi. Şi parcă prea ne prăbuşim cu zâmbetul pe buze. Cu toate astea, eu tot nu cred că mămăliga o să mai explodeze o dată. Poate vreo pizza, coaptă în vreuna dintre puţinele SRL-uri pe care foamea de salarii, de sporuri şi de vouchere ale aristocraţiei bugetare, întărâtată de sindicate, n-a reuşit s-o bage încă în faliment, o să mai facă poc, nu bum, ca-n ’89. Asta niciodată. Fiindcă tot noi am fost şi-atunci, dar alţii.
Adrian CRÂNGANU
