Nu ştiu cum şi nici de ce, dar în momentul ăsta mi-au trecut prin cap două lucruri. Bănuiesc că nu ştiţi care sunt alea, aşa că am să vi le spun. Primul e că, în seara asta, mă aşez la masă ca să scriu un editorial pentru a şase sute şaptezeci şi doua oară, şi asta numai pentru ziarul ăsta. Pe celelalte câteva sute, pe care le-am dat altor publicaţii, nici nu le mai pun la socoteală. Concluzia e că nu ştiu şi nu-mi vine a crede cum a trecut timpul. E vorba de aproape 14 ani, pe care încă nu-mi dau seama dacă i-am pierdut sau i-am câştigat. E o întrebare la care evit să mă gândesc, tocmai pentru că mi-e frică să dau un răspuns. Ştiu că ar trebui să mă hotărăsc odată, dar tot eu îmi spun să mai am, totuşi, puţină răbdare cu mine.
Al doilea lucru la care m-am gândit înainte de a mă apuca de scris are legătură cu Simona Halep. Nu ştiu ce m-a apucat, dar mi-am pus problema că, de exemplu, dacă nu ţin cu ea şi dacă nu cad în admiraţie la fiecare minge pe care o trimite peste fileu, mă face mai puţin român decât ceilalţi care sunt pe spate la fiecare servă şi la orice rever care nimereşte în teren. Eu cred că nu. Îmi iubesc ţara, am mai spus asta, dar nu-mi pot iubi tot poporul de 20 de milioane de români. N-am cum. Inima mea nu e chiar atât de mare şi de ospitalieră încât să-i primesc pe toţi în ea, doar pe câţiva. Iar Simona Halep a rămas la uşă.
Nu mă-ntrebaţi de ce, fiindcă nu pot să vă răspund. Cred că de vină e inima aia căreia nu poţi să-i dai ordine, ci doar să i te supui. Lui David Popovici, de exemplu, i-am ţinut pumnii şi m-am bucurat pentru fiecare centimetru pe care l-a câştigat atunci când a ajuns campion mondial. Poate că am făcut-o fiindcă lui i s-a cântat Imnul. El a fost România în slip şi udă din cap până-n picioare. O Românie copil însă, pe care, din punctul meu de vedere, politicienii au tratat-o ca pe o femeie uşoară. Şi cred că era ultimul lucru pe care trebuiau să-l facă.
În continuare o să vorbească omul din mine care a făcut sport cam toată tinereţea. Care şi-a rupt picioarele la fotbal, care a ameţit tot dând ture de pistă în jurul stadioanelor, ori care avea bătături la umeri de la halterele care-i înmuiau genunchii când făcea genuflexiuni cu ele-n spinare. Iar părţii ăsteia din mine nu i-a plăcut când guvernul s-a grăbit să-i dea lui David Popovici un milion de lei şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, Clubul Dinamo a sărit imediat şi el cu încă 500.000. Mie mi s-a părut şi mi se pare mult prea mult pentru un tânăr care probabil că ştie deja ceea ce o întreagă clasă politică habar n-are: că nu banii aduc adevăratele victorii, ci orgoliul. O spune partea aia din mine care n-a câştigat niciodată nimic de pe urma sportului, poate doar câţiva lei din pariurile făcute cu ţânci de vârsta mea că-i bat de nu se văd la ping-pong, dar care a vrut să fie întotdeauna cel mai bun, chiar dacă doar rareori a reuşit. Iar de la David Popovici au încercat parcă să cumpere mult prea scump ceva ce el, generos cu ţara lui, le dăduse, oricum, pe gratis.
Aşa că nu m-am îmbogăţit de pe urma sportului, dar nici cu scrisul n-am dus-o mult mai bine. Probabil că am făcut alegeri proaste în viaţă. Ceva bănuţi mi-au mai ieşit, totuşi, în tinereţe, când am mai corectat cărţi înainte de a fi trimise la tipografie sau am mai trimis texte pe la concursuri atunci când vântul îmi vâjâia pur şi simplu prin buzunare. Cât priveşte articolul ăsta, la sfârşitul lunii, când o să-mi fac fişa de acord şi o să mă duc cu ea la contabilitate, o să trec în dreptul lui 15 sau poate chiar 20 de lei. E mult, e puţin, habar n-am. Însă, vorba preşedintelui meu, sunt bani pe care-i iau, nu-i dau. Dacă n-am ştiut să fac alegeri bune-n viaţă..
Adrian CRÂNGANU