Când eram mic, mama îmi tot spunea că eu o să am noroc în viaţă. Convingerea asta i se trăgea de la verile petrecute de mine la Maglavit, de la primele, fiindcă apoi, când am mai crescut, şederile mele în Oltenia s-au făcut tot mai scurte, în timpul vacanţelor de vară, însă când aveam doar câţiva anişori mergeam mai des şi stăteam mai mult acolo. Verişorii mei, nişte draci împieliţaţi, puţin mai mari decât mine, mă tot cărau după ei la Baltă, de unde nu mai erau decât câţiva paşi până la Biserica lu’ Sfântu’. După ce se săturau de înotat, mergeam în expediţie până la construcţia aia care, pentru mine, era un fel de anticameră a Raiului, împodobită cu legendele pe care le auzisem, de nu ştiu câte ori, prin sat. De fapt, erau nişte biete ruine, o platformă de vreo 30 pe 30 de metri, cu câte un pilon înalt de vreo zece metri în fiecare colţ, în vârful cărora înflorea câte un buchet de fier-betoane.
Cam pe-atunci l-am cunoscut şi pe Petrache Lupu, Sfântu’ de la Maglavit. Cred că toate astea s-au petrecut în urmă cu vreo 55 de ani şi, oricât de bună memorie aş avea, unele imagini au început să-mi fie tot mai neclare. Ţin însă minte că stăteam lângă un bătrân blajin, pe o scândură care înainta vreo trei metri deasupra Bălţii, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi cu picioarele în apă, şi mâncam seminţe direct dintr-o turtă de floarea-soarelui care, la vârsta aia, mi se părea mare cât o roată de tractor. Uneori, probabil când mai spuneam câte-o prostioară, Sfântu’ mă mai ciufulea, eram blond pe vremea aia şi aveam părul lung, şi de aici mama a tras concluzia că dacă Petrache Lupu mi-a pus mâna în cap, musai trebuie să am noroc în viaţă.
Ani buni chiar am crezut că aşa stau lucrurile şi m-am amăgit cu iluzia asta, ba, de multe ori, mi-am pus succesele pe seama norocului prezis de mama. Azi, în schimb, n-am mai simţit că e aşa. Azi a fost, din nou, 10 August. Aşa îl scriu eu, cu A mare, ca pe toate datele importante din viaţa mea. Acum, ca să fiu cinstit, uitasem ce zi e, până când la televizor au început să se perinde imagini de-acum patru ani şi mi s-a făcut pielea de găină. Şi, chiar dacă de obicei nu fumez în birou, mi-am aprins totuşi o ţigară. Prin fumul ei am văzut fumul celălalt, din Piaţa Victoriei. Adică trâmbele de gaze lacrimogene şi un nor de ură care plutea deasupra creaturilor îmbrăcate în negru şi cărora, oricât m-aş chinui, nu reuşesc să le găsesc un nume pe măsura atrocităţilor pe care le-au făcut.
Politicienilor care ne promit adevărul şi dreptatea de la Revoluţie, de la Mineriade, de la Colectiv şi de la 10 August exact aşa le şi spun, că n-am cum altfel şi e cel mai potrivit cuvânt pentru ei. Unii zic că nu pot să facă nimic, alţii că nu vor. Eu cred că lucrurile stau cam aşa: în primul rând nu pot, de bătuţi în cap ce sunt, şi atunci lasă impresia că nu vor, ca pe o scuză, ca pe un motiv ca noi să-i considerăm mai bine încăpăţânaţi, decât laşi şi proşti.
Am stins ţigara şi televizorul, fiindcă chiar n-am vrut să mă mai gândesc la toate astea. Am preferat să-mi amintesc de Maglavit, unde, când am fost ultima oară, acum câţiva ani, am văzut că pe locul Bisericii lu’ Sfântu’ s-a ridicat o mănăstire semeaţă. Când am plecat de-acolo, fără să mă vadă cineva, i-am făcut cu mâna, ca unui prieten drag, ca unei ţări pierdute care e tot mai puţin a mea şi tot mai mult a altora, şi cred că mi-am luat adio şi de la noroc şi de la copilăria în care am crezut în fiecare an, până la 9 august, inclusiv. Acum nu mai sunt blond, iar pe chelia care a răsărit în creştetul capului nu mă mai mângâie nimeni. Doar eu mă mai scarpin uneori, când mă întreb câţi ani o mai trăi şi ghinionul ăsta, chiar dacă ştiu răspunsul: mulţi. Mult prea mulţi pentru câţi mi-au mai rămas mie.
Adrian CRÂNGANU