Cred că, atunci când furia se transformă în tristeţe, înseamnă că ai ridicat mâinile, ai depus armele şi eşti ceea ce se poate numi un înfrânt. Exact aşa mă simt şi eu. Un înfrânt care promite că e ultima oară când mai scrie despre cum a ajuns aşa. E prima şi ultima oară când capitulez, şi nu sunt deloc mândru de asta. N-am făcut-o în situaţii mult mai grele, de exemplu când, elev fiind, m-am mai bătut în curtea şcolii cu băieţii mai mari care voiau să-mi ia leul pe care-l primeam în fiecare zi ca să fiu în rând cu ceilalţi colegi şi pe care nici măcar nu-l cheltuiam, ci îl puneam deoparte şi, când se adunau 13, îmi cumpăram o minge de cauciuc cu buline, care cel mai adesea se spărgea a doua zi. Nu m-am dat bătut nici atunci când, cu doar o săptămână înainte de a porni ziarul ăsta, trei colegi m-au lăsat baltă, chiar dacă au jurat că or să-mi fie alături până-n pânzele albe. N-am îngenuncheat când, pe un pat de spital, m-am luptat luni întregi cu o boală din ghearele căreia n-am crezut că o să mai scap vreodată. Dar cel mai important mi se pare că n-am capitulat atunci, în Decembrie ’89, când, ca s-o spun pe-a dreaptă, am fost sigur că n-aveam nici cea mai mică şansă să învingem şi, cu toate astea, m-am năpustit cu capul înainte în stradă.
Acum nu ştiu dacă de fiecare dată am câştigat lupta, dar cel puţin n-am murit. Până acum. Acum simt că mi s-a înfundat. Să încep, aşadar, cu năduful pe care vreau să mi-l vărs. Ziceam, la un moment-dat, că am să scriu, pentru ultima oară, cum am ajuns aici. Adică la capătul puterilor. Şi primul lucru pe care l-aş spune e că eu nu mă mai simt de mult jignit de prostiile politicienilor. Ar însemna să fiu tot timpul cu capsa pusă şi cred că nu merit aşa ceva. Prin urmare, încerc să mă consolez cu ideea că orice vorbă aruncată de o minte împiedicată e de fapt un compliment, ba chiar o laudă atunci când prostia celui care se chinuie s-o articuleze e nemărginită.
Mai exact, despre ce e vorba. De ani întregi, în dreptunghiul ăsta de 26,7 pe 10,2 centimetri încerc să mă lupt cu cei care au împărţit România între bugetari şi restul ţării, adică cei care nu contează. Aici intră pensionarii şi privaţii, iobagii de pe moşia guvernelor, oricare ar fi fost ele. M-am simţit umilit în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, dar am deschis gura, n-am strâns din dinţi. Am luptat cu armele mele, atâtea câte am avut, şi cât am putut. Fiecare mărire de salariu dată aristocraţilor de la Stat şi orice angajat din privat trimis în şomaj le-am simţit ca pe nişte insulte, şi-am strâns mai tare stiloul în mână, încât uneori mi s-au albit degetele. Probabil că mi-am făcut o mulţime de duşmani şi nici un prieten în mica mea cruciadă, dar am trecut peste orice atâta timp cât am simţit că dreptatea e de partea mea.
Am acceptat să fiu jupuit prin taxe şi impozite fiindcă n-am avut încotro. Nici acum n-am. Dar să vii tu, ditamai ministrul, şi să spui că bugetarii au salariile alea pe care le merită cu prisosinţă fiindcă sunt înalt calificaţi, iar privaţii sunt proşti de dau în gropi şi de aia sunt plătiţi aşa cum sunt, a fost prea mult pentru mine. A fost 6 augustul meu. A fost Hiroshima mea. A fost ziua când am înţeles că am pierdut războiul cu România.
O luptă mai pierdusem în urmă cu vreo două săptămâni, atunci când am mers cu maşina împreună cu un profesor şi ne-am cam hârâit exact pe tema asta. Când totul părea pierdut pentru el, fiindcă eu i-am reproşat că lucrează patru ore pe zi, că are un salariu de două ori cât al meu, vacanţă, adunată, vreo cinci luni pe an, şi vouchere, a scos asul din mânecă şi m-a întrebat cine m-a învăţat pe mine să scriu. I-am răspuns că nimeni, că eu singur, şi că am muncit mult pentru asta. A dat din cap şi m-a mai întrebat dacă nu cumva un dascăl. Mi-am scos şi eu cartea din mânecă şi i-am spus că asta e ca şi cum ai crede că, dacă nu era un profesor de educaţie fizică la Constanţa, ca să-l înveţe cum să-şi încalţe tenişii şi să-şi lege şireturile, să nu şi le înnoade între ele, Hagi n-ar fi ajuns niciodată fotbalist.
S-a uitat la mine atât de dezgustat, încât cred că, în gând, mi-a trântit un 4 cât toate zilele. Abia puţin mai târziu avea să înţeleg că, în faţa bombei atomice care m-a lovit şi de care vorbeam, eu trăgeam cu gloanţe oarbe. Abia atunci am plecat fruntea. Şi am mai strâns o dată pumnii, dar nu m-a văzut nimeni.
Adrian CRÂNGANU