Nu îndemn lumea să se revolte. Nu mai am putere să îndemn pe nimeni la nimic. Adevărul e că am obosit. Drumul până aici a fost lung, a avut 32 de ani, iar pasul mi-e tot mai şovăielnic. Mâna ce-şi mai păstrează cât de cât vigoarea, cât o mai putea şi ea, şi sper că mintea n-o să mi se lenevească de la atâtea lucruri care-i stau împotrivă. Încerc să nu mă închid în mine, cu toate că e greu, am ajuns la vârsta la care nu mai merg la nunţi, ci la înmormântări, altfel spus nu-mi mai fac prieteni, ci încep să-i pierd, aşa că simt că rămân tot mai puţini cei cu care puteam să schimb, cu adevărat, câteva cuvinte. Poate şi vorbitul ăsta numai în gând, cu mine însumi, m-a muiat. Dacă în tinereţe eram năvalnic, atunci când ştiam că am dreptate eram asemenea războinicilor din vechime care nu dădeau foc corăbiilor, ci ardeam pur şi simplu porturile, acum nu mă mai uit nici măcar după cutia cu chibrituri. Ştiu că am luat-o pe un drum greşit, dar nu fac altceva decât să-i urmez pe cei din jurul meu, puhoiul de oameni care, cu capul plecat, merge tăcut spre nicăieri. Acolo unde o să ajungem foarte curând.
Prin noianul de gânduri cu care mă lupt în fiecare zi, unul nu-mi dă pace, poate şi pentru că pleacă de la ultima ştire pe care am auzit-o la televizor şi care spune că românii sunt printre cei care lucrează cel mai puţin din toată Uniunea Europeană. E, probabil, adevărat. Şi eu mă urnesc parcă tot mai greu când vine vorba să m-apuc de treabă. Cred însă că informaţia a avut alt înţeles. Am să spun acum ce zic de fiecare dată când scriu despre felul în care ne văd eu pe noi toţi: nu vreau, departe de mine gândul să vorbesc urât despre români, fiindcă, la urma-urmei, şi eu fac parte din poporul ăsta, şi eu sunt o bucăţică din ţara asta, dar uneori, o dată la câteva luni, mă mai revolt, aşa cum, demult, mă răzvrăteam în faţa lipsei de demnitate a tatălui meu, care, chiar dacă ajungea primul, ţinea o uşă deschisă să intre toată lumea, chiar şi un copil de şase ani, iar el trecea pragul întotdeauna penultimul. Ultimul îmi dădea voie mie să fiu.
Aşa că am să spun exact ceea ce gândesc, anume că, atunci când străbat judeţul în lung şi-n lat, văd din maşină, pe marginea drumului, zeci de kilometri în care pomii, tot mai negri cu fiecare an, nu fac niciun fruct, nici măcar un măr, nici măcar o pară, o prună sau o gutuie, fiindcă nu mai are cine să-i oblojească de ciupercile şi gângăniile care-i usucă din picioare, şi atunci nu pot să nu mă întreb unde-am greşit şi când.
Tot în satele prin care trec cu maşina văd, deopotrivă, porţi mâncate de vreme, pe care cred că până şi o furnică le-ar pune la pământ dacă ar vrea, dar şi din alea care te duc cu gândul la vreun palat şi în spatele cărora nu mai locuieşte nimeni decât din când în când. Adică atunci când se întorc, câteva săptămâni, de dincolo, ca să mai ridice vreun etaj. Uneori mai vin şi la câte-o nuntă, dar numai ca să se laude cu ultima maşină pe care şi-au luat-o. Drumul spre sălaş nu-l mai cunosc, e plin de bălării, iar în grajd mai paşte, poate, vreun carburator vechi de BMW. Şi mai toţi şi-au aruncat în aer ultimul pod pe care s-ar mai fi putut întoarce, atunci când şi-au botezat copiii, pe cei deja peste un milion de românaşi născuţi dincolo, Kevin, Nicolas, Moira ori Selena.
La toate astea mă gândeam când, într-o după-masă din asta de toamnă superbă, primul lucru pe care l-am văzut la televizor când am intrat în casă a fost Clotilde Armand echipată în pompier. Şi am înţeles, pe loc, că mi-am dat foc la valiză. Aşa cum, pe vremuri, nu ardeam corăbiile, ci incendiam porturile.
Adrian CRÂNGANU
