Mai demult, şi asta înseamnă cu câteva zeci bune de ani în urmă, visam să trăiesc din scris. Nu ştiam atunci ce-i cer vieţii, dar eram tânăr şi aveam scuza că nu ştiam ce fac. Abia mai târziu am înţeles ce înseamnă asta, dar nici nu mai puteam, nici nu mai doream să dau înapoi. Am mers înainte pe drumul care însemna să scriu nu doar atunci când aveam chef ori îmi venea inspiraţia, ci mai ales atunci când trebuia. Şi trebuia mai tot timpul. De luni până duminică şi de dimineaţa până seara. Dar n-am ce să comentez, mi-am făcut-o cu mâna mea.
Acum e exact unul dintre momentele alea, aşa că pun mâna pe stilou şi scriu cum m-am gândit în seara asta la noi, ca popor, am clătinat din cap şi m-am mirat. De data asta fiindcă m-am întrebat cum de am reuşit să ieşim, totuşi, în stradă, în decembrie ’89, fiindcă nimic din ceea ce facem acum nu dă semne că am fi fost în stare vreodată de o asemenea ispravă. E drept că până să ajung la concluzia asta m-am uitat toată seara la televizor, încercând să amân cât mai mult momentul ăla în care ştiam că trebuie să mă aşez în faţa nesfârşitei foi goale de hârtie. Eram obosit, e târziu, dar acum, că m-am apucat, mi-a trecut, şi mai şi voiam să-mi pun ordine în gânduri, dar, deşi nu ştiu încă, cred că tot ce-am reuşit a fost să schimb subiectul articolului, iar pe ăsta vechi îl las pentru altă dată, dacă o să-l mai ţin minte.
Aşa că, influenţat de ce-am văzut la televizor, mi-au trecut prin faţa ochilor rândurile citite nu demult pe undeva, nu mai ştiu unde, fiindcă eu citesc sute de tâmpenii în fiecare zi, iar acolo scria că jumătate dintre români sunt analfabeţi funcţional. În privinţa asta nu mă pronunţ, nu ştiu prin ce calcule s-a ajuns la procentul ăla, fiindcă eu mereu am fost convins că, totuşi, trebuie să fii măcar puţin deştept ca să-ţi dai seama că eşti prost. Iar noi, din câte mi-am dat seama, nu prea suntem.
Poate ne judec, totuşi, prea aspru, cu toate că eu nu cred asta, dar ce altă părere aş putea să am despre un popor hrănit, ba chiar îndopat cu emisiuni cu bucătari sau cu români cu tot felul de talente ascunse care ies miraculos la iveală în emisiuni pe care eu nu dau o ceapă degerată, şi căruia i se dă să bea în fiecare seară câte-o sticlă de Survivor sau de America Express? Doar asta înţeleg eu, că nu ne mai facem bine în vecii vecilor. Nu am pretenţia să mâncăm la cină un film bun şi-n loc de prăjitură să mestecăm o carte, dar ce văd pe-acolo, în alea două sau trei secunde cât îmi pică privirea în timp ce butonez telecomanda, e prea mult pentru mine. Şi poate că şi de aia am slăbit aproape şase kile, nu doar din cauza fierii care-mi face tot felul de probleme.
Eu, unul, de exemplu, nu gust momente din alea cu copilaşul minune îmbrăcat musai în costum popular care nu ştiu exact ce-a făcut, a vorbit cu Vlad Ţepeş sau doar s-a prefăcut că e el, chiar nu ştiu, fiindcă nu am putut să mă uit mai mult de o secundă, şi care zicea că la şapte ani a citit vreo 200 de cărţi. Aici poate că vorbeşte şi invidia din mine, sunt sincer, fiindcă eu nu sunt în stare să citesc în ritmul ăsta nici acum, la 60 de ani.
Şi nici dezvăluirile despre privatizarea Petromului nu-mi plac, după 20 de ani şi-au pierdut şi gustul şi mirosul, mai ales când ştiu că bucătarii care au otrăvit o ţară întreagă încă îşi numără banii şi ne râd şi-acum în nas. Îmi stau în gât, ele, dezvăluirile astea bombă, cu atât mai mult cu cât mâine şi poimâine alţi viermi o să ni se pună-n farfurie şi pe ăştia o să-i uităm. Fiindcă România e ţara în care mereu se întâmplă câte ceva şi, apoi, niciodată, nimic.
De data asta, cum spuneam, a trebuit să scriu. Poate data viitoare o s-o fac de plăcere sau fiindcă o să-mi vină inspiraţia, dar nu prea cred. Asta fiindcă n-am ştiut, mai demult, ce să cer de la viaţă.
Adrian CRÂNGANU