De mult nu-mi mai fac griji. De mult nu-mi mai pasă. De mult mi-e mult mai bine aşa. De mult, gândurile cu care îmi pun seara capul pe pernă nu se mai prelungesc în vise care mă fac să mă zvârcolesc în pat toată noaptea. Dorm mai adânc şi mai odihnitor decât înainte, când mă frământam, îmi dau seama acum, pentru te miri ce. Într-un fel, e ca şi cum aş fi dobândit liniştea pe care ţi-o dă aflarea unui diagnostic după ce, luni întregi, te-au chinuit simptomele unei boli grave şi te-au bântuit toate gândurile negre din lume.
Acum, da, ştiu cum o să fie. Ridic din umeri şi încep să înţeleg de ce grecii antici vedeau speranţa ca pe ceva rău. Am aflat asta mai demult, dar atunci am crezut exact contrariul. Eram internat în spital, aveam timp berechet la dispoziţie şi cum, nu mai ţin minte prin ce întâmplare, mi-a căzut în mână o carte de mitologie greacă, am citit şi despre Cutia Pandorei, care nu era deloc ce ştiam eu până atunci despre ea. De fapt, ca să-i facă pe plac lui Zeus, care voia să se răzbune pe Prometeu şi să i-o dea de soţie pe Pandora, prima femeie de pe pământ, ceilalţi zei au pus în cutia făurită de Hefaistos ca dar de nuntă toate relele: cruzimea, aroganţa, suferinţa şi durerea, vanitatea, lăcomia, gelozia, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi, abia pe fundul ei, moartea şi speranţa. Probabil că dezamăgirea nu s-au mai chinuit s-o înghesuie acolo, fiindcă oricum îi puseseră sora. Speranţa, adică. Numai că atunci când a deschis cutia şi a văzut ce prăpăd s-a revărsat peste pământ, Pandora a închis-o cât a putut de repede şi speranţa a rămas închisă pe vecie. Dar asta nu înseamnă că e un lucru bun, sau cel puţin aşa socoteau grecii. Şi eu, acum.
Aşa cum spuneam, în sfârşit, totul mi-e limpede ca lumina zilei. Ştiu că nu am la ce să mă mai aştept bun. În lumea mea, doctorii trăiesc după legi numai de ei ştiute şi de judecători care, la rândul lor şi împreună cu miliţienii şi militarii, trăiesc după alte legi speciale, cu totul altele decât ale noastre, ale celor – fiindcă tot veni vorba – creaţi de Prometeu din lut şi înviaţi cu razele soarelui.
Mult timp, multe nu mi-au convenit. Nu mi-a convenit că bugetarii au salarii şi de trei, patru ori mai mari decât ale celor din mediul privat, oamenii făcuţi din lut care-i duc în spinare. Nu mi-a convenit că ungurii ne-au umilit câteodată şi de două ori pe săptămână şi noi, adică nu noi, ci politicienii noştri au tăcut mâlc, de parc-ar fi fost croiţi din plastilină. Dar mai ales nu mi-au plăcut niciodată pensiile speciale. Acum, abia acum, când riscăm să pierdem miliarde de euro din cauza lor şi politicienii noştri se încăpăţânează să le taie, am înţeles că ani întregi am trăit cu minciuna în suflet. Cu aia pe care Pandora mai bine o lăsa să cadă pe pământ. Măcar atunci ştiam o treabă.
Am mai scris de ce n-am înţeles niciodată pensiile speciale. Eu, unul, n-am mai văzut un miliţian pe stradă din 1989. Despre militari ştiu că, dacă au fost răniţi, s-au rănit în luptele cu unghiera sau cu furculiţa şi cuţitul, când se ghiftuiau la popote. Iar atunci când n-am avut încotro şi a trebuit să fiu martor într-un proces, judecătoarea a trebuit să se uite la mine cu un binoclu ca să mă vadă de la înălţimea ameţitoare care ne despărţea vieţile.
Făcut din lut, eu o să am o simplă pensie. Nu contează c-am fost înjurat îngrozitor şi ameninţat în aşa fel încât mi s-a făcut părul măciucă de oameni pe care nu-i cunoşteam, doar fiindcă m-au confundat cu colegi de la alte ziare care scriseseră mizerii despre ei. De fapt, toţi ziariştii păţesc asta, dar le e ruşine să recunoască. Apoi, am avut o coastă fisurată fiindcă doi fotbalişti s-au faultat şi eu am fost prins între ei, la marginea terenului. Tot pe stadioane, vara am stat în soare până mi s-a decolorat şepcuţa de la transpiraţie şi de zeci de ori iarna am făcut ţurţuri atunci când, de frig, mi-a îngheţat şi mina din pix şi am zgâriat cu ea foaia din agendă.
Dar toate astea nu contează. Însă, dacă ar fi fost după mine, în Cutia Pandorei eu aş fi înlocuit speranţa cu pensiile speciale. E doar un gând cu care o să pun capul pe pernă şi care sper că n-o să se prelungească în vis. Şi, în plus, eu nu sunt Zeus. Şi cred că nici nu mi-ar plăcea să fiu.
Adrian CRÂNGANU