Într-o seară m-am uitat la un film care m-a prins. L-am văzut chiar de la început, lucru care rar mi se-ntâmplă, şi nu m-am mai dezlipit de televizor până la sfârşitul lui. Nici măcar nu m-am dus în bucătărie să fumez, aşa cum fac de obicei. Era povestea primului om care a păşit pe Lună. A lui Neil Armstrong. Cu toate temerile şi speranţele lui, cu toate întrebările la care nimeni nu ştia atunci răspunsurile, cu singurătatea care mi se părea că-l cuprinde mai întâi ca o înserare şi mai apoi ca un întuneric de nepătruns, la fel ca bezna de care s-a lovit atunci când Apollo 11 a părăsit Pământul.
Vedeam şi eu ce vedea el. Nimic altceva decât un spaţiu cosmic infinit, gol, pustiu, rece şi înfricoşător. Mort. Doar în urmă un punct mic, albastru şi frumos, şi nu ştiu dacă el şi-a pus atunci problema, dar eu am făcut-o acum, adică în seara aceea, pentru că nu-mi venea să cred câtă risipă de timp şi spaţiu a făcut Dumnezeu sau cum s-o fi numind Creatorul nostru, fiindcă n-am nicio îndoială că cineva ne-a plămădit după chipul şi asemănarea lui, dar nu ştiu cum, nici din ce, nici când şi nici de ce. Şi mai mult ca sigur că n-am să aflu niciodată.
După film, ca să nu fiu prea crud cu mine, mi-am zis că sunt gânduri de om trecut deja bine de prima tinereţe. De om care încearcă să se agaţe de puţinii ani care i-au mai rămas până la pensie, ani pe care câteodată i-ar vrea cât mai mulţi şi mai lungi, dar cel mai des i-ar vrea trecuţi într-o clipă dacă s-ar putea. Aici, recunosc, nu mă înţeleg nici eu. Pun însă totul pe seama oboselii care m-a cuprins în ultimele luni, în ultimul an, nu ştiu nici eu exact. Dar, în tot timpul ăsta, am spus că, dacă o să ajung să ies la pensie, n-o să mai pun mâna pe pix şi n-o să mă mai ating de calculator cel puţin şase luni. Că am să stau, pur şi simplu am să stau şi o să privesc noaptea în tavan şi ziua în zare. Bineînţeles că nu m-a crezut nimeni, dar am să le-arăt eu lor!
Am hotărât, deci, că n-o să mai scriu nimic, pentru că de multe ori simt că nu are niciun rost s-o fac pentru ochi închişi şi urechi astupate. Şi nici pe colegii din presă n-am de gând să-i mai citesc, fiindcă am ajuns să-i cunosc atât de bine pe toţi încât ştiu ce-au să scrie înainte chiar ca ei să se aşeze în faţa calculatorului. Nu glumesc. Văd cum în jurul meu presa, toată presa se năruie pur şi simplu. Sunt multe redacţii, e drept, dar ziarişti au mai rămas atâţia câţi să-i numeri pe degetele de la o singură mână. Poate de vină e oboseala mea, aia de care vorbeam, sau poate faptul că şcoala veche la care am învăţat eu să fac jurnalism a ieşit deja la pensie şi eu nu mi-am dat seama. Acolo, la şcoala aia, ni s-a băgat în cap din prima zi că orice ştire trebuie să răspundă la întrebările cine, ce, unde, când şi cum. A doua zi ni s-a spus să nu încercăm să ducem cititorii de nas cu titluri mincinoase. În a treia ni s-a zis să fim corecţi şi cinstiţi, iar în a patra că, dacă nu putem fi aşa, să ne facem că plouă şi mai bine să nu scriem nimic. În restul zilelor nu mai contează ce ni s-a predat.
Toate astea m-au obosit. Nu mă dau în vânt după pensie, fiindcă gândul la ea mă face să mă uit în oglindă şi să-mi număr firele albe de păr, şi-mi zic că e încă bine că n-am ajuns să le număr pe cele negre, dar, de când am auzit că guvernanţii vor să lucrăm până la 70 de ani, timpul ar face parcă bine să se grăbească. Fiindcă eu vreau să stau. Să nu scriu, să nu citesc, să privesc noaptea-n tavan şi ziua-n zare. Şi să mă gândesc, uneori, de ce Tatăl nostru a făcut atâta risipă şi să înţeleg poate cum, din ce, când şi de ce ne-a plămădit pe unii dintre noi. Abia apoi, şi mult mai târziu, bănuiesc c-am să aprind vreun calculator şi-am să pun, totuşi, iar mâna pe pix, cu toate că nimeni n-o să-şi mai amintească de mine. Nici măcar eu.
Adrian CRÂNGANU