Dacă ţin morţiş să mă enervez, mă uit la o emisiune în care se vorbeşte despre pensiile speciale şi după un minut sunt deja cu capsa pusă. De obicei nu vreau, am oricum o grămadă de alte motive să fac asta, dar uneori se mai întâmplă ca discuţiile să alunece spre ele şi atunci mi se urcă sângele la cap. După un timp, adică aşa, cam la jumătate de oră după ce schimb canalul cu pricina, mă apucă tristeţea şi regretele. Ele, pensiile speciale, şi mizeria din justiţie, aia care-şi leagă şi mai strâns cârpa de la ochi ca nu cumva să zărească, din greşeală, hoţomanii milionari care o şterg în Grecia şi-n Italia, ori să observe, prin partea de jos, cum se apropie termenele de prescripţie pentru alţi infractori, milionari şi ei, uite, astea două lucruri mă fac să-mi pară rău că n-am plecat din ţară, tot zicându-mi că locul meu e aici, lângă ea. Cu restul tâmpeniilor pe care trebuie să le înghit zi de zi de la politicieni m-am obişnuit deja, aproape că nu le mai simt gustul, dar astea de care am vorbit chiar îmi stau în gât.
Şi, la cum mă cunosc, poate că n-aş fi atât de pornit contra lor, a pensiilor ăstora speciale, dacă nu s-ar discuta de dimineaţa până seara numai despre ele. Şi poate chiar şi atunci aş lăsa-o mai moale, dacă, dintre ele, în nouăşnouă virgulă nouă la sută din cazuri, n-ar fi vorba despre alea militare. Eu aş vrea să le bag în aceeaşi oală cu celelalte, măcar ca să nu mă enervez şi mai rău, însă nu pot. Şi aici aş deschide o discuţie, ca să explic de ce.
Încă de când eram mic, o mână de om, acolo, şi încă mulţi ani după ce m-am întors din armată, tatăl meu se uita la plutonieri ca la generali şi cred că, în gând, îi şi saluta în poziţie de drepţi, iar pe colonei îi privea ca pe nişte dumnezei şi se închina în faţa lor, tot în gând, fireşte. Când am mai crescut şi l-am întrebat de unde până unde atâta umilinţă, mi-a răspuns că ăia sunt „alţii”, şi atât. Eu trebuia să înţeleg sau să-mi imaginez ceea ce lipsea din propoziţie, dar n-am făcut-o niciodată, iar acum cu atât mai puţin am s-o fac.
Recunosc, poate într-un loc am greşit şi eu. În loc să mă supăr pe tatăl meu care-şi încovoia spinarea în faţa oricărei uniforme, dispreţul meu s-a îndreptat spre oamenii care le îmbrăcau. Acum e prea târziu să-mi mai schimb părerea şi, în plus, nu e vorba numai de asta. Mai sunt şi altele, dar am să încerc să nu vă plictisesc cu amintiri din armată, mai ales că fiecare bărbat bănuiesc că are un milion numai de-ale lui.
Telegrafic, deci, ca la Transmisiuni. Aşadar, îmi amintesc perfect dimineaţa de 25 decembrie 1981, fiindcă, atunci, un maior ne-a pus pe toţi cei 120 de soldaţi din Compania I să ne dezbrăcăm pe platou în pielea goală, ca să vadă el dacă avem haine de-acasă pe sub uniforme. Eram la Sighetu Marmaţiei, afară erau minus 18 grade, iar eu m-am învineţit, pentru prima şi ultima oară în viaţă, de frig. Peste o lună, la trageri în poligon, pe un ger asemănător, dacă nu chiar mai crâncen, cum îmi clănţăneau dinţii şi dârdâiam din toate încheieturile, trăgeam aiurea, după liberare, când un căpitan m-a făcut gras, cu toate că eu eram numai piele şi os, încât era mitraliera mai grea decât mine, şi mi-a tras un bocanc în coaste de-am sughiţat o săptămână. Şi-am mai udat şi grădina cu furtunul în toiul verii, şi întotdeauna pe ploi torenţiale.
Din păcate, a trebuit să închei transmisia, dar mai aveam de povestit cel puţin încă de-o sută de ori pe-atât.
De-aia sunt pornit pe pensiile astea speciale. E posibil să n-am dreptate, dar atâta mă duce pe mine capul, atâta pot. Să vedem guvernul, care o să se ducă iar la Bruxelles pentru ele. În genunchi, ca de obicei.
Adrian CRÂNGANU