Nu ştiu câte lucruri bune am făcut până acum, n-am stat niciodată să le număr, dar unul sunt sigur că măcar o cărăruie o să-mi deschidă spre Rai, dacă, bineînţeles, aşa ceva există. Şi când spun asta mă gândesc că mereu am încercat să ajut tinerii, chiar şi atunci când eu însumi eram încă tânăr. Motivele nu trebuie să le caut prea mult. Mi-a rămas adânc întipărită în memorie lecţia pe care am învăţat-o la prima mea şedinţă de cenaclu literar, din urmă cu aproape 40 de ani, şi cum fragmentul din primul meu roman pe care nu-l terminasem încă de scris, dar eram curios să văd ce părere au nişte prozatori şi poeţi despre el, a fost făcut bucăţi. Cred că vreo şase luni nici n-am mai călcat prin sala aia şi n-am mai vrut s-aud de cărţi. Dacă-mi amintesc bine, mi-am ascuns ori mi-am aruncat toate pixurile din casă şi n-a lipsit mult să mă pun cu ciocanul pe maşina de scris la care, de altfel, ţineam ca la ochii din cap. Şi, probabil, aşa cum n-am vrut să fiu ca tatăl meu şi am făcut întotdeauna lucrurile invers decât ar fi procedat el, la fel mi-am dorit să nu semăn cu cei care m-au călcat în picioare atunci, la cenaclu, ori cu aceia care, am aflat mai târziu, nici măcar nu deschideau plicurile cu textele pe care, la început, le mai trimiteam la edituri, ci le aruncau direct în coşurile de gunoi.
Aşadar, atunci când mi s-au dat texte, c-au fost articole, poezii, povestiri ori bucăţi de roman, le-am citit întotdeauna cu o răbdare pe care de obicei n-o am, dar pe care, atunci când a fost vorba de cei mai tineri decât mine care voiau să-şi încerce puterile cu literele, mi-am găsit-o întotdeauna. Însă niciodată n-am mers mai departe şi n-am încurajat pe cineva dacă n-am simţit un nu ştiu ce care să răzbată de dincolo de cuvinte şi căruia i-aş spune talent. Iar dacă lucrurile nu mergeau, căutam o cale mai blândă prin care să-i fac să înţeleagă că ar fi mai bine să se apuce de altceva. Dar aripi eu n-am retezat niciodată.
Niciodată, până joia trecută. Atunci, în seara aia, la semifinala pentru Eurovision de la Liverpool, dacă ar fi depins de mine, aş fi scos cel mai mare şi mai ascuţit cuţit din sertarul de la bucătărie şi aş fi jumulit România de toate penele. Mi-e greu şi acum, după atâtea zile, să descriu prin ce-am trecut. Ruşine, umilinţă, uimire, ba chiar şi un pic de stomac întors pe dos, toate astea la un loc, ba chiar şi altele, de care nu vreau să-mi mai amintesc. Aici trebuie să văd şi partea plină a paharului, pentru că juriul ăla internaţional mi-a curmat suferinţa de a mai vedea şi în finală, şi de a mă simţi încă o dată ruşinat, umilit şi uimit, reprezentaţia aia halucinantă pe care a trimis-o România în Anglia.
În cazul ăsta, mi-aş fi uitat toate principiile. În cazul celălalt despre care vreau să vorbesc, nu ştiu încă ce să spun. Sau cum să spun, fiindcă, la urma-urmei, e vorba despre un copil, şi cu aşa ceva chiar n-am mai avut încă de a face. Am stat destul de mult în cumpănă până să mă hotărăsc şi să înclin, în cele din urmă, spre părerea de rău. Asta simt când mă gândesc la băieţelul ăla care a câştigat Românii au talent şi pe care, sincer să fiu, nu l-am văzut decât vineri, în finală, şi atunci doar vreo două minute. Dar l-am văzut şi asta îmi dă, zic eu, dreptul să spun câteva cuvinte.
Da, îmi pare rău pentru el, fiindcă e un copil căruia o grămadă de oameni mari i-au furat copilăria. Un puşti care a fost torturat să înveţe nişte texte din care nu a înţeles, bănuiesc, mai mult de trei, patru cuvinte. Şi care cică ar fi citit, la şapte ani, vreo 200 de cărţi. Păi eu la vârsta aia abia învăţam să scriu, abia dacă făceam cinci duble cu mingea, nu ştiam dacă sunt prost sau deştept, dar ştiam să fluier din degete şi, Doamne, ce fericit mai eram… Cât despre Octavian Paler, l-am citit abia pe la 30 de ani. Şi doar cred că l-am înţeles.
Dar poate că n-aş fi ştiut şi n-aş fi făcut toate astea dacă mai demult, într-o sală de cenaclu, cineva n-ar fi avut grijă să-mi reteze aripile.
Adrian CRÂNGANU