Îmi pare teribil de rău că nu mai pot să fac ceea ce tocmai mi-a trecut prin cap acum două minute, dar chiar nu mai am timp. Voiam, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-mi schimb fotografia asta micuţă care însoţeşte articolul cu una care să arate cât de plictisit sunt, dar asta ar fi însemnat să-mi fac în primul rând un selfie cu telefonul, pe urmă să descarc poza în calculator, s-o calibrez la mărimea care trebuie şi la dimensiunile din pagină, să-i reglez luminozitatea şi contrastul, iar eu trebuie să închei ziarul cât mai rapid, ca să-l trimit în tipografie în aşa fel încât să nu-mi pierd rândul la tipar şi ziarul să ajungă la timp pe piaţă. Şi-apoi, nu ştiu câţi dintre cititori ar fi observat că am schimbat fotografia, dar cred că nu prea mulţi, aşa că am renunţat şi mi-am văzut mai departe de ultima revizie, pe care musai trebuie s-o fac eu de fiecare dată şi să semnez pe fiecare pagină în parte cu Bun de tipar. Acum, de când ziarul se face pe calculator, bineînţeles că mă iscălesc doar în gând, dar când totul era turnat în plumb, chiar aşa făceam, pe colţul din stânga, sus, al paginii de probă. Asta şi înseamnă de fapt Bun de tipar, că, din punctul de vedere al celui care citeşte ultimul paginile şi verifică pozele, ziarul nu mai are nicio greşeală.
Dar să revin la subiect. Ziceam că sunt foarte plictisit, şi cred că am toate motivele să fiu. De vreo săptămână încoace, sindicatele din învăţământ tac asurzitor, nu mai scot un sunet, parcă le-a scos cineva din priză, şi asta exact din secunda în care s-a făcut rotativa, iar liniştea asta mă face să moţăi, să nu mai fiu atent la ce se-ntâmplă în jurul meu. Într-atât de adormită mi-e atenţia, încât nici nu mi-am dat seama că am scris rotativă, când eu ştiu exact ce înseamnă asta, şi am să şi spun, dacă tot am explicat cum e şi cu Bunul de tipar. Ei, bine, rotativa e maşinăria aia enormă din tipografie care imprimă ziarele şi pe urmă le scoate pe bandă rulantă, cum cred că toată lumea a văzut la televizor, şi nimic altceva.
Dar acum aş vrea să spun câteva cuvinte despre cei în capul cărora ea înseamnă rotaţie. În primul rând, cred că nu doar eu voiam, de vreo 30 de ani, să vină cineva şi să scoată UDMR-ul de la guvernare, dar nu vreau să vorbesc în numele altora. Până la urmă i-au făcut vânt, dar ceea ce eu visam să fie un uragan s-a dovedit a fi doar o adiere, şi aia venită mult, mult prea târziu, aşa că doar am ridicat din umeri şi cred că m-am strâmbat niţel. Nimic altceva. Ba, de ce să nu recunosc, parcă mi-a şi părut un pic rău de unguri când i-am văzut aşa plouaţi fără umbrela marii coaliţii.
Pe urmă, că tot am vorbit azi de fotografii, în săptămâna aia am tot văzut la televizor poze cu viitorii, apoi cu actualii miniştri, şi am zâmbit. Mi-am adus aminte de tanti Paula, o prietenă de-a mamei mele, urâtă ca dracu, dar simpatică foc, care ghicea în cafea şi dădea-n cărţi. Şi-am revăzut cu ochii minţii doiul de tobă, cheţul de ghindă şi dama de roşu, mereu aceleaşi cărţi, niciodată altele, la fel ca feţele celor din guvern.
Şi-am mai văzut ceva ce m-a pus pe gânduri. Într-un platou de televiziune în care toată lumea râdea de un primar care nu ştia cât fac cinşpe plus patru, câţi consilieri locali numărase el la şedinţă, toţi invitaţii au răspuns, aroganţi, nouăşpe. Doar un fost ministru de finanţe în vreo trei guverne a spus că cinşpe şi cu patru fac exact atât cât trebuie.
Iar acum, că tot am timp, mă gândesc să-mi fac totuşi nişte poze, una plictisit, una smiorcăit, una supărat, una nervos şi cred că una cu limba scoasă. Pe asta, pe ultima, probabil c-am s-o păstrez pentru anul viitor, după alegeri. Am s-o verific cu atenţie, pe urmă am să dau Bun de tipar. Bineînţeles că tot în gând. Şi-am să zâmbesc, prima oară după mult, mult timp.

Adrian CRÂNGANU