Cred că azi am văzut cel mai adevărat sondaj de opinie din ultimii ani. Nu am prins ştirea de la început, aşa că nu pot să spun cine l-a făcut, dar consider că e cel mai cinstit auzit de mine în ultima vreme, fiindcă se apropie cel mai mult de cel din capul meu şi mai ales din sufletul cu care-i simt pe cei din jur. N-am să scriu nicio cifră, fiindcă ele nu sunt încă importante, dar contează că toate procentele sunt cu mult, dar cu mult mai mici decât cele din sondajele fluturate de televiziunile de ştiri pe care eu, cel puţin, nu dau doi bani. Şi e cam dezastru, aşa cum am bănuit eu, şi nu de ieri, de azi, ci de vreun an încoace.
În plus, mai spunea sondajul ăla, încrederea românilor în instituţiile statului s-a prăbuşit, în parlament e praf şi pulbere, în politicieni e zob, iar în preşedinte nici măcar nu cred că a avut unitate de măsură. Tradusă în cifre, vreo 3 sau 4, uneori, în cazuri fericite, un 5 la sută. Adică exact atâta cât simt eu când cobor până la magazinuţul din spatele blocului să-mi iau un suc, cât oi mai avea bani să-l cumpăr şi pe ăla.
Nici măcar n-am încercat să mă gândesc, pentru că nu era cazul, ci doar să-mi amintesc cum am ajuns aici. Iar lista e lungă şi eu scriu de mult la ea. Chiar dacă am ştiut că mulţi au să se strâmbe când au să citească, am vorbit mereu despre doctori şi despre salariile pe care le au, dar mai ales despre cele pe care vor să le aibă. Nu ştiu, eu vin din mediul privat, tăcut, răbdător şi harnic, şi văd altfel lucrurile. Pentru mine, un leu înseamnă cu totul altceva decât pentru un bugetar. Nu mă pun acum să explic cum şi de ce, dar eu ştiu de câtă muncă e nevoie uneori pentru ca leul ăla să-ţi intre în buzunar. De pildă, ca să se întâmple aşa ceva, eu trebuie să vând un ziar. Nu ştiu dacă e cel mai fericit exemplu, dar aş vrea să mă fi făcut înţeles.
Şi n-am spus nimic cu răutate. Am fost şi eu bolnav, şi nu o dată, şi nu uşor. Uneori am stat în spital cu lunile, şi doctorii m-au făcut bine. Am considerat însă că asta e meseria lor şi nimic mai mult, erau oricum plătiţi infinit mai bine decât mine, iar la sfârşitul zilei plecau cu buzunarele doldora de şpăgi. I-am condamnat pentru asta, dar nu mi-a fost niciodată ciudă pe ei. Mi-am zis mereu că asta e…
Apoi am scris despre profesori. Exact despre cei care la titularizare s-au făcut de mirul lumii şi, dacă e să vorbesc despre cei din judeţul nostru, 90 au luat note peste 7, iar 80 sub 5. Sunt profesorii ăia eroi care mărşăluiau de zor prin Bucureşti şi strigau cât îi ţinea gura că au salarii mici. Nu, nu au. Au sporuri, au normă de hrană şi vouchere despre care nimeni nu suflă o vorbă. Copiii care ies din mâinile lor sunt aşa cum sunt, nu vreau să scriu cuvântul. Dar nu pot să mă abţin, chiar dacă ştiu că nu e bine, să nu-mi amintesc că, la vârsta lor, eu puneam mâna pe Tolstoi, pe Hemingway, pe Paler sau pe Marquez, nu pe telecomandă, să mut de pe Insula iubirii pe Survivor sau pe Chefi la cuţite. Nu are cine să le spună asta, fiindcă dascălii de aia sunt cică aşa de slab pregătiţi, fiindcă sunt prost plătiţi şi trebuie impulsionaţi de guvern. Iar eu clatin din cap când scriu toate astea.
La prânz, azi, lucram ceva pe calculator, iar în spatele meu, la televizor, primul-ministru explica de ce n-o să-mi mai pot eu cumpăra un suc de la magazinuţul din spatele blocului, că e făcut cu zahăr şi se scumpeşte, de ce n-o să-mi mai pot lua un Cărtărescu şi e mai bine să stau pe TikTok, şi de ce mai un pic şi o să-mi cumpăr şi ţigări la bucată, ca-n liceu. Apoi a întrebat dacă vreau să intre ţara în colaps şi, cum eram singur în cameră, am crezut că mie mi se adresează. Şi am răspuns da. Da, da! Pentru că asta de acum nu e România mea. Nu mai e. De vreo doi ani.
Adrian CRÂNGANU