Focul este unul din elemente naturii indispensabile vieţii, asemenea apei, aerului şi pământului. Principalele forme de manifestare ale focului sunt lumina, soarele, flacăra, fulgerul, lava etc.
Focul are valoare de simbol, fie că este vorba de focul sacru, cel de lumină conform mitologiei sau focul purificator, fie că este vorba cel al meșteșugurilor sau focul mistuitor, demonic.
Conform mitologiei, focul aparţinea zeilor. Acest element sacru pentru zei a ajuns şi la oameni pe diverse căi.
În mitologia greacă, focul ajunge la oameni datorită lui Prometeu, fiul titanului Iapet, ai cărui părinţi erau zeiţa Gheea – pământul şi zeul Uranus – cerul. Pământul şi cerul sunt elementele necesare pentru a putea uni graniţa dintre zei şi oameni. După ce Prometeu creează omul din trupul viu al Gheei, pământul, după chipul şi asemănarea zeilor, provocând supărare lui Zeus ce a hotărât ca omul „să-i stea supus, îndatorat, şi să-l slăvească-ntotdeauna“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 68), cere în repetate rânduri focul pentru aceştia. Zeus însă „îl amâna cu vorba de azi, pe mâine şi poimâine“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). Lovindu-se de refuzul zeilor, Prometeu fură focul din fierăria lui Hefaistos, fiul lui Zeus şi al Herei. „În fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus… Focul ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roşii, aruncând umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi scântei, scăldată toată în sudori […] Prometeu […] Avea cu el, în mâna stângă, tulpina unei plante verzi, plantă de soc, pe cât se spune – scobită însă înăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). „Dar şiretul Prometeu le fură zeilor focul din cer, ascunzându-l într-o tulpină de soc“ (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău, 1992, pag. 269).
„Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matarisvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Hanok, Azazel i-a învățat pe muritori cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabrica arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în Tărâmul luminii și a reușit să-l sustragă. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuică și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului pe care, de asemenea, l-au oferit oamenilor“ (http://www.secretelezeilor.ro/iluminarea/).
În Noua Guinee, legenda focului este legată de zeitatea Goga şi de un băieţandru ce a reuşit să aprindă o nuia după ce a dus-o pe aceasta cu vorba, dăruind-o muritorilor. Zeitatea Goga era reprezentată de o femeie bătrână ca universul, care hrănea focul veşnic al adâncurilor cu propriul său corp.
Mai multe legende vorbesc despre faptul că focul a fost trimis pe pământ de zei pentru a-i pedepsi pe oameni. Zeii au trimis focul pe pământ sub formă de fulgere, tunete. Prin urmare, fulgerul este o manifestare a focului.
În mitologia greacă se relatează că Semele, fiica regelui din Teba şi mama zeului Dionisos, lăsându-se înşelată de Hera, îi cere lui Zeus să i se arate „în veşmântul şi cu puterea lui cerească“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). Acesta îi îndeplineşte dorinţa, fiindcă a jurat pe Stix. „Îşi clătină bogata-i chică şi chemă-n jurul său furtuna cu nori, cu tunete cumplite şi fulgere strălucitoare. Îşi pune hainele de aur. Ia-n mână sceptrul greu de rege peste pământ şi peste ceruri, şi se pogoară iar în Teba, chiar în clipita următoare“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). Semele doar îl zări, însă nu mai apucă să îi spună cât este de fericită că i-a îndeplinit dorinţa, căci „focul, care-l însoţea pe Zeus în fulgerele-i orbitoare, o-ncinge iute pe copilă“ (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). Dacă pentru a o înşela pe Semele, Zeus se metamorfozează într-un fulger şi îl concepe pe Dionisos, răzbunarea Herei îl face pe acesta să o piardă prin imaginea lui cerească.
Focul are valoare sacră la multe popoare. Pornind de la simbolul sacru al focului, în mitologie există zei ai focului sacru precum Hestia, protectoarea focului în mitologia greacă, Vesta – protectoarea focului la romani, alături de aceşti zei stând şi Hefaistos, zeul focului meşteşugarilor.
„Omul este foc, spune Sf. Martin, legea lui, asemeni legii oricărui foc, este de a dizolva învelişul său şi de a se uni cu izvorul de care este despărţit“ (http://neataiasi.ro/simbolistica-focului/).
Prin urmare, originea focului este o sursă de ipoteze variate în miturile fundamentale ale umanităţii.
Ana-Cristina POPESCU