Din câte știu despre mine, aș zice că niciodată nu mi-a plăcut să scriu lucruri banale, expresii prăfuite sau propoziții cu pretenții de cugetări de care e plin Facebookul și pe care, după ce le-ai citit, îți pare rău că ți-ai consumat privirea și trei secunde din viață, atât de sărace sunt. M-am străduit, întotdeauna, să-mi aleg, cu mare grijă, cele mai simple cuvinte cu putință, și asta doar ca să-mi fac mai ușor de înțeles ideile uneori mai complicate. Aș spune că am încercat să-mi îndulcesc, într-un fel, frazele, în așa fel încât cititorul să nu-și mai bată atâta capul ca să priceapă ce-am vrut să spun. Iar asta e mult mai greu de făcut decât pare la prima vedere, pentru că e vorba să păstrezi un anume ritm și ton, și nu să scrii primul cuvânt care-ți trece prin minte, ca atunci când vorbești, cuvânt care, la citit, i-ar putea pune frână celui din spatele lui și piedică celui din față, și atunci propoziția sau fraza ar șchiopăta, strâmbându-se de durere la fiecare pas. Cititorul de rând nu știe toate astea, dar, dacă nu aș scrie după niște legi nescrise, sunt sigur că ar simți hopurile din text. Tocmai de aia, chiar dacă pentru mine poate părea floare la ureche, un editorial îmi ia uneori și două ore până să mă declar mulțumit de el. Rar, îmi trebuie 50, hai să zic 40 de minute, dar trebuie să fiu foarte nervos ca să reușesc asta.
Acum, însă, ca să revin, am să spun o expresie pe care m-am ferit întotdeauna s-o folosesc: urăsc să am dreptate. E atât de răsuflată și de ruginită încât aproape că mi s-a făcut rău când am scris-o. Dar n-am avut încotro, fiindcă exact așa stau lucrurile, cum le-am descris eu de când tot boscorodesc despre ele prin articolele astea.
Adică atunci când cobeam că guvernul nu e-n stare să facă rost de bani pentru pensii și mărirea salariilor bugetarilor, care sunt copiii lui buni, decât mărind taxele mediului privat, în care, am dedus eu după îndelungi meditații, lucrează bastarzii lui, pe care nu vrea și nu poate să-i recunoască. Iar eu sunt unul dintre ei.
Nu vreau să se-nțeleagă greșit că am treabă cu frații mei vitregi, adică am, dar nu cu toți, dar cu cei mai mulți. Și nici împotriva ăstora n-aș avea nimic dacă viața nu mi i-ar scoate în cale la tot pasul. Am început să le port cu adevărat sâmbetele atunci când mi-am schimbat buletinul. Ia să vedeți ce-am pățit. Cum numele meu se scrie cu Â, iar certificatul de naștere era deja vechi, asta e, nu mai sunt tânăr, căciula de pe  s-a șters, s-a transformat într-un puf asemănător cu cel de la îndoiturile actului, așa că m-am trezit botezat. Cu A în loc de Â. Două săptămâni m-am tot aplecat pe la ghișee până am rezolvat problema. Pe urmă m-am mutat, numai că la noua adresă era blocul 5, sc. B, și pe cel vechi era sc. 2. Pentru mine era cam același lucru, tot acolo mă duceam acasă, dar pentru bugetarii care au greșit, nu. Tărășenia asta m-a mai costat trei săptămâni de umilinţe şi plecăciuni în faţa fraţilor mei. Și-au mai fost multe, dar nu am nici chef, nici spațiu să le mai înșir aici.
Așa că, pornit cum eram pe ei și mai ales pe superficialitatea şi salariile lor, într-o zi am avut o discuție cu un profesor, cred că de matematică era, iar eu, ca om care lucrează cu limba română, i-am explicat metaforic că ei sunt niște peștișori ținuți de guvern în acvariu, iar noi, copiii ăia din flori, niște rechini înfometați rătăcind în largul oceanului. Și că, în timp ce ei fac băiță, noi ne ascuțim colții și ghearele de recifurile pe lângă care mișunăm. Şi cred că am mai şi rânjit la el.
Nu știu dacă a înțeles aluzia, că a șters-o cam repede, dar știu sigur cât mi-a luat mie să scriu toate astea. O oră. 50 de minute pentru prima jumătate, iar pentru restul 10.
Adrian CRÂNGANU