Trei lucruri nu mi-au plăcut în viață. Bine, au fost ele mult mai multe, odată cu anii s-au adunat și ele, dar cel mai urât mi-a fost de grădiniță, de școală și de armată. Și în ordine cronologică, și în cea a suferințelor. Dacă stau să mă gândesc acum, când observ că am cam început să-mi scriu memoriile, nici nu știu ce am avut cu primele două, zău nu știu, fiindcă, la urma-urmei, nu mi-au făcut niciun rău. Dar multă vreme așa am văzut lucrurile, și amintirile pe care mi le trezeau erau pe loc alungate de celelalte, care mă făceau să mă simt bine și pe care, dacă nu aveam ceva nou la care să mă gândesc, le repetam iar și iar.
Și-acum tocmai despre ele m-am hotărât să scriu, bine, mai puțin despre cei doi ani de grupa mică și grupa mare, cum era pe vremea aia, fiindcă ei chiar nu au ce căuta în povestea asta. Am să-i trec totuși în revistă, fiindcă, într-un fel, ei au pregătit antipatia mea pentru școala care avea să le urmeze. Imaginile care-mi vin acum în minte, nu foarte clare, cam ca o fotografie mișcată, îmi arată o educatoare severă, îmbrăcată ca o babă, cu toate că nu cred că avea mai mult de 35 de ani, cu o freză dată cu fixativ care-i făcea părul să arate ca o cască de motociclist, cum avea nea Sabău, și cu niște principii care se cam luau la trântă cu ale mele, atâtea câte oi fi avut la vârsta aia, și despre care, pe deasupra, se mai și vorbea în șoaptă că ar fi pocăită. Nu știam eu exact ce însemna asta, dar toate celelalte despre care am vorbit mă făceau să caut găuri în gardul grădiniței prin care să mă strecor și să fug acasă.
A urmat neplăcerea cu numărul doi. Școala. Nici azi nu știu cum am trecut prin ea, dar cel mai probabil m-am strecurat. Jumătate dintre profesori mi s-au părut ai dracului de n-aveau pereche și, poate că sufeream eu de mania persecuției, dar trăiam cu impresia că aveau ce-aveau cu mine. E drept că și eu eram indisciplinat din cale-afară, învățam numai la materiile care-mi plăceau, adică vreo trei sau patru, în rest eram mulțumit dacă treceam clasa. Nici eu, nici ceilalți n-aveau pretenții de la mine. Iar dacă ar fi să fac un rezumat al acelor ani, el ar cuprinde doar câteva cuvinte, pe acelea pe care le-am auzit cel mai des cât am purtat uniforma de elev: că sunt brânză bună în burduf de câine. Nu prea înțelegeam eu atunci ce însemna expresia, fiindcă am crescut toată viața la oraș. Abia la 19 ani am priceput. Atunci am devenit cioban.
Eram în armată, la grăniceri, pe frontieră, și la pichet aveam 16 oi și 10 capre pe care trebuia să le ducem la păscut cu rândul. Eu le-am pierdut din prima zi, dar, căutându-le, am descoperit izvorul cu pălincă de la Negrești-Oaș, ascuns în creierii munților, în adâncul pădurii, pe malul unui pârâu, și, din clipa aceea, eu și camarazii mei eram nelipsiți de lângă focul care trosnea sub cazan. Partea asta a fost faină, dar restul mi s-a părut cea mai mare tâmpenie care mi s-a întâmplat în viaţă. Tot ceea ce trebuia să știu am învățat în maximum o lună. Celelalte 15 au fost doar tinerețe irosită. Dar chiar și atunci când mi-a fost bine, la pichet, şi gardul plin de găuri îmi făcea cu ochiul, n-am avut niciodată curaj să fug acasă. De după el, rânjea la mine batalionul disciplinar, așa că m-am cumințit. Poate pentru prima oară în viață. Şi n-a fost ceva rău.
Ideea de a scrie azi despre toate astea mi-a venit când am văzut la televizor două știri. Una în care cică elevii vor drepturi mai mari decât profesorii, iar cealaltă că tinerii ar cam trebui să-și pregătească valizele din lemn, să plece spre gară și de-acolo în vreo cazarmă. Măcar o lună, atât cât mi-a trebuit mie să învăț cam tot ceea ce trebuia să știu, restul fiind, așa cum am spus, doar tinerețe irosită.
Azi, eu atâta am avut de raportat. Să trăiți!
Adrian CRÂNGANU