Am observat că în ultimul timp simt tot mai des nevoia și îmi place tot mai mult să ascult liniștea. Nu știu ce-i cu mine, dar am ajuns să o consider cel mai frumos lucru inventat vreodată de om. Într-un moment din ăsta, zilele trecute, când mă chinuiam să nu fac nimic, liniștea mi-a fost tulburată de, nici nu știu cum să-i spun, de cloncănitul telefonului, care mă anunța că am un mesaj pe Facebook. L-am deschis și, pe Messenger, am găsit o fotografie de-a mea, în care eram un pic mai tânăr și mai bronzat, pe care mi-o trimisese fiul meu. Era o amintire din 1 martie 2015, în care scria că e mândru de tatăl lui care numai ce primise Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pe anul 2014.
Am zâmbit, fiindcă uitasem cu totul de el. Niciodată nu mi-am ținut minte premiile mai mult de o săptămână, indiferent că au fost mărunte sau mari. Pentru mine toate au fost la fel de importante pe moment. Dar și atunci, în săptămâna aia, și uneori chiar mai puțin, nu m-am gândit la ele decât comparând anii de muncă, sutele de nopți nedormite, miile de kilometri făcuți prin soare, ploi sau ninsori, nervii ori deznădejdea de care nu știa nimeni, cu alea 10 minute, sau cinci, cât am stat pe scenă și am rostit câteva cuvinte pe care le pregătisem de-acasă și în care bineînțeles că m-am încurcat. Și nici măcar o secundă din anii în care am făcut toate alea nu m-am gândit la vreo răsplată. Pe vremea aia, presa se făcea puțin altfel.
Atunci, în 1 martie 2015, țin minte că m-am dus la București cu trenul și că am pornit la drum cu stângul. Poate că n-aș fi dat, acum, importanță amănuntului ăsta dacă, săptămâna trecută, chiar cu o zi înainte de a primi mesajul de la fiul meu, n-aș fi pățit-o din nou, exact ca în urmă cu 9 ani. Bine, mi s-a mai întâmplat și între timp, dar m-am făcut că nu bag în seamă toate prostiile.
Deci, cum eu circul cu trenul în special dimineața, la ore foarte mici, când toată lumea e cu fundul în sus, inclusiv eu, când mă aplec să dau banii la ghișeu spun bună dimineața, chiar dacă răguşit, zic unde vreau să merg, iar când iau biletul le mulțumesc doamnelor. Stând tot așa, mai cocoșat, de parcă m-aș umili în fața lor. Doamnele astea de la casă sunt vreo patru de toate, în atâția ani am ajuns să le știu cât de cât pe fiecare, dar e una, măi frate, care, când o salut, mai să mă muște, iar când dau să plec cu biletul, bucuros că am scăpat întreg, zici că abia se abține să nu mă scuipe în față. Cu asta mă întâlnesc mai rar, așa că n-am prea avut ocazia să-mi întipăresc mutra ei în minte, ca să mă duc la cealaltă casă ori ca să n-o mai salut și, pe deasupra, să-i mai și mulțumesc. Cum tot o pățeam cu ea, la un moment-dat mi-am zis să n-o mai salut pe niciuna și n-o să mai pic de prost, dar nu m-a lăsat inima să fac asta. Așa că, în 29 februarie, cu o zi înainte de a primi poza aia de la fiu-miu, am mușcat-o iar. Ca în 1 martie 2015.
Și tot săptămâna trecută, în aceeași zi în care am pățit-o cu ceferista de la casa de bilete, dar cu câteva ore mai târziu, m-a pus dracu, că altfel nu știu cum să zic, să iau un taxi. Când i-am dat adresa șoferului, nu numai că nu mi-a răspuns la salut, dar, după fălcile încleștate şi cătătura urâtă, am avut impresia că se uita în jurul lui să vadă unde a pus cricul să-mi ardă una în scăfârlie, iar la coborâre mă mir și azi că n-a venit după mine să-mi tragă un șpiț în fund.
Acum, în liniștea moale a casei, mă gândesc că poate de aia Europa vorbește că suntem cel mai nepoliticos popor din câte există. Și cel mai gălăgios, aș zice eu. De aia, sau și de aia îmi place să ascult uneori tăcerea, poate cel mai frumos lucru inventat de om. Cu o excepție – cea a viitorului meu fost președinte.
Adrian CRÂNGANU