O să vedeți imediat de ce încep așa. Adică spunând că zilele trecute, oricât mi-ar părea mie, în primul rând, de neobișnuit, am fost în stare să mă emoționez. Un ziarist vechi, cam ca mine, cu care am fost coleg o grămadă de vreme și, îmi place să cred, încă îi sunt prieten, oricât ne-am certat, ne-am înjurat, dar am și băut bere împreună și ne-am întins o mână de ajutor la greu, în trecut, așadar gazetarul ăsta a pus pe Facebook o fotografie bătrână, de care aproape că uitasem, și un textuleț, în care explica ce e cu ea. În 15 martie 2004, scria el, a apărut primul cotidian color din județ, Sud-Vestul, iar în poză era redacția, una, zicea tot el, de profesioniști de excepție. Au fost chiar cuvintele lui. Printre gazetari eram și noi doi, unul într-un capăt de rând, altul în celălalt, ceva mai tineri, parcă puțin mai înalți și cu infinit mai puține griji în priviri și pe umeri, decât azi.
Dacă ar fi să facem fotografia acum, după 20 de ani, am sta mult mai aproape, poate chiar lipiți unul de altul. Dintre gazetarii adevărați, cum le spunea el în explicația aia de cinci rânduri, care ne despărțeau atunci, câțiva s-au dus să moară puțin, iar alții s-au lăsat de meserie. Noi doi n-am făcut nici una, nici alta. Am rezistat, și știu cât de greu i-a fost și lui să facă asta. De aia i-am zâmbit telefonului, adică celor încremeniți în poza pe care am mărit-o, căutând, parcă, să găsesc cotlonul în care s-au ascuns toți acei ani, ca să-i număr și să mă conving că sunt 20.
Mai aveți puțină răbdare și-o să vedeți de ce am început așa. Fotografia aia a trezit din somn alte amintiri, de pe vremea când am condus un alt ziar. Țin minte, ar fi și culmea să nu țin, fiindcă povestea s-a repetat de nenumărate ori, deci, pe vremuri, le spuneam studenților veniți în practică ori colegilor mai noi, într-un fel care semăna cu protecția muncii făcută în uzină, în prima zi de lucru, să nu încerce să mă fraierească, fiindcă toate prostiile şi şmecheriile pe care ei doar le au în cap, eu le făcusem demult. Și multe altele în plus, așa că e mai greu să mă ducă de nas cu ceva. Mai bine să-mi spună adevărul și am să-i înțeleg și am să-i ajut. Și predica asta a mea a ținut întotdeauna. Am bănuit mereu că redactorii mai vechi, care mă cunoșteau bine, le explicau celor cărora le țineam teorie că lucrurile așa stau. Și chiar stăteau.
Iar acum am ajuns, în sfârșit, și la fraza cu care trebuia, de fapt, să încep. Deci, mă uit și nu încetez să mă mir de cât de cumpărate sunt televiziunile în ziua de azi. Și dacă nici eu nu știu cât de greu e să reziști în presă și câtă nevoie e de bani, apăi nimeni nu mai știe. Am trăit și vremuri bune, la primul ziar la care am lucrat, acum 30 de ani, asta însemnând că am putut să-i cumpăr fiului mei o bicicletă, mie un fâș la cinci-șase ani și un televizor color la mâna a doua pentru casă. Au fost și timpuri grele, când, cel mai mult, nu mi-am luat salariul patru luni.
Știu, așadar, ce înseamnă banii în presă, și ce trebuie să faci pentru ei, și la asta mă refeream când le vorbeam celor tineri de acele multe alte lucruri în plus. Știți ce vreau să spun. Mizerii de presă. Nu-mi sunt străine, nu sunt mândru de ele, dar încerc să fiu sincer și cinstit în primul rând cu mine. Mă consolez însă cu gândul că ale mele erau pamflete pe lângă manipulările abominabile, că n-am cum altfel să le spun, din ziua de azi, şi despre care probabil că am să vorbesc cât de curând.
Și mă mai consolez cu fotografia aia de pe Facebook. Și cred că, chiar dacă aș găsi locul unde se ascund anii ăia, tot nu i-aș număra. Pentru că mă tem că nu mi-ar ieși 20, ci o viață de om.
Adrian CRÂNGANU