Ce-ar fi să vorbim noi astăzi puțin despre protestele și grevele astea curvești din ultimele zile, ce ziceți? Nu despre alea obișnuite, devenite deja tradiționale, din 9 septembrie, când se știe clar că profesorii fac grevă să le fie mărite salariile, altfel nu încep anul școlar, ori despre alea din mai sau iunie, când șantajează că nu încheie mediile și lasă repetenți niște elevi care oricum nu merită altceva. Nu, eu vreau să discut despre protestele de acum, când bugetarii, cine altcineva?, cer iarăși să li se umfle lefurile și așa obeze pe lângă sfrijitele din mediul privat, iar guvernul pun pariu că o să cedeze, așa cum a făcut întotdeauna în fața votanților săi.
Cred că asta e singura situație în care îmi pare rău că nu sunt ministru. În restul vieții, chiar mă bucur că n-am pățit așa ceva. Dar dacă, să presupunem prin absurd, aș fi, eu nu le-aș da un leu, ci le-aș spune că dacă nu le convine să se ducă acasă sau să meargă să lucreze în privat. Și dacă pleacă toți, cu atât mai bine. Iau alții. Fiindcă, ministru sau ziarist, eu am învățat cândva că nimeni nu e de neînlocuit. Absolut nimeni. Nu i-am crezut pe alții când mi-au spus-o, n-am fost convins că e așa nici când am citit asta. A fost nevoie de o lecție din care n-am uitat niciun cuvânt, cu toate că au trecut aproape 30 de ani de atunci, și pe care, la rândul meu, o să încerc s-o predau astăzi.
Eram, prin urmare, tânăr pe vremea aia, nici nu mi se uscase bine cerneala pe legitimația de ziarist, și mai ales eram bucuros că începeam să-mi trăiesc visul, fiindcă niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva. Eram cu nasul peste tot, încercam să fur meserie de la oricine îmi ieșea în cale, dar mai ales de la un gazetar vechi, dar mai tânăr, totuși, decât sunt eu acum, un jurnalist care mi-a schimbat viața. N-am să spun cum îl chema, ci am să-i scriu doar inițialele – T.J.
Era înalt și slab ca o suliță, fuma de-l lua dracu’ și se mișca tot timpul. Nu cred că l-am văzut o secundă stând. Nu era foarte prietenos, dar cred că nici nu prea avea cu cine. Înainte de 1989 fusese redactor-șef la „Flamuraˮ, săptămânalul județean care apărea marțea. Imediat după Revoluție, dacă nu mă înșel cred că chiar în 25 decembrie, l-au dat jos și l-au trimis acasă, că cică ar fi fost comunist. În 4 ianuarie 1990, când s-au uitat lung unii la alții fiindcă habar n-aveau ce să facă, l-au chemat înapoi și l-au pus secretar de redacție, adică cel mai important om din angrenajul unui ziar, lucru pe care puțină lume îl știe. Nu știu nici azi cum de ne-am apropiat unul de altul. Probabil că i-a plăcut curiozitatea mea. Aveam câte o întrebare pentru orice, iar el îmi dădea cel puțin două răspunsuri la fiecare. M-a învățat cum se scrie o știre, pe urmă o notă, apoi un articol, un reportaj și, ultimul lucru, un editorial, care e cel mai greu. M-a învățat să jonglez cu machetele, colile alea A4 cu 60 de căsuțe, cinci pe orizontală şi 12 pe verticală, pe care se naște pagina de ziar. Am fost ochi și urechi și am furat de la el tot ce se putea fura, până în 1994, când a murit brusc.
Toată lumea era absolut sigură că, odată cu el, o să înmormântăm și ziarul. T.J. era singurul care-l ținuse în viață. Eu deja mă și gândeam să-mi caut de lucru. Peste vreo două zile, într-o dimineață când scotoceam, abătut, prin sertar, după nici eu nu știam ce, a venit la mine redactorul-șef și mi-a zis că în clipa aia să-mi iau catrafusele și să mă mut în biroul lui T.J. Eram noul secretar de redacție.
Am înghiţit în sec, m-am dus în WC, am plâns vreo zece minute, mi-am suflat nasul și pe urmă am făcut ziarul pentru a doua zi. Nu știu nici până în ziua de azi cum. Și l-am tot făcut până în 2003, când mi-am dat, brusc, demisia și m-am dus la radio. Nu știu pe cine au pus în locul meu, fiindcă nu m-a interesat, dar au pus.
Acum a cam venit vremea să ies la pensie și nu-mi vine nimeni din urmă să ducă ziarul ăsta mai departe, așa că nu știu ce o să fac. Singurul nume care-mi trece prin minte e al meu și mă gândesc că dacă am putut să iau locul lui T.J., pot să mă înlocuiesc și pe mine.
De aia i-aș trimite pe bugetari acasă sau în privat. Fiindcă au chiulit de la lecția asta.
Adrian CRÂNGANU