În ediţia de astăzi, vă prezentăm prima parte a unui amplu interviu cu îndrăgita interpretă de muzică populară Andreea Voica. Artista povesteşte cum a apărut prima oară într-un spectacol, uimindu-şi, dar şi agasându-şi mama, pe nu mai puţin celebra Nicoleta Voica, la vârsta de doar 6 ani, despre prima apariţie televizată, despre turneele efectuate împreună cu nume mari ale muzicii populare româneşti, atunci când ,,la 12-14 ani câştigam într-o zi de turneu cât câştiga un muncitor într-o lună”, sau despre perioada americană a vieţii sale şi căsnicia cu Deian Galetin. (A. Gyuris)

Andreea  Voica:

,,Pentru mine, doina este cântecul sufletului”

Chiar dacă nu sunt român, gândesc şi simt româneşte. Când ascult muzică populară din Banatul meu drag, tresar de fiecare dată şi mă vizez în poiana cu flori de la marginea satului cărăşean al copilăriei mele, Izgar. Aproape sufletului meu este frumoasa, talentata şi inteligenta Andreea Voica, interpretă de muzică populară din Banat. De aceea, mă bucur nespus de mult că îndrăgita interpretă mi-a acordat interviul care urmează şi am aflat astfel lucruri interesante despre mama ei – Nicoleta Voica, şi despre soţul său – Deian  Galetin.

–        Te rog, pentru început, să-mi spui câteva lucruri despre tine…

–        M-am născut pe 16 august 1975, la Reşiţa, unde am şi trăit până la vârsta de

15 ani, când am plecat în Statele Unite. Tot la Reşiţa am urmat cursurile Liceului de Matematică-Fizică, din clasa întâi până în clasa a noua inclusiv, apoi am continuat liceul la New York, unde am făcut şi facultatea. Sunt absolvent al St. John’s University, profilul ,,Business-management”, şi mândră să recunosc că am terminat facultatea cu titlul onorific ,,Summa cum laude”.

,,Mama, plângând de bucurie, îmi făcea semne din culise să ies din scenă”

–        Când şi cum ai început să cânţi?

–        Am început să cânt la vârsta de 6 ani, uimind pe toata lumea, dar mai ales pe

mama, care nu ştia că eu îmi doresc acest lucru şi nu mă auzise cântând niciodată. Contrar a ceea ce crede multă lume, mama nu m-a împins niciodată pe drumul cântecului popular; a fost drumul pe care  mi l-am ales singură în viaţă şi pe care l-aş alege chiar dacă m-aş mai naşte o dată. Prima mea apariţie pe scenă a fost tot la vârsta de 6 ani şi s-a petrecut pe scena Casei de Cultură din Reşiţa.  Mama avea acolo un spectacol, iar înainte de acel spectacol i-am spus că vreau şi eu să cânt. Bineînţeles că nu m-a luat în seamă şi mi-a spus să o las în pace, că nu are timp de joacă. Atunci i-am câştigat  pe membrii orchestrei de partea mea, făcându-le o mică demonstraţie şi convingându-i că eu chiar pot să cânt. Împreună cu ei, am abordat-o din nou pe mama şi am rugat-o să mă lase totuşi să cânt în acel spectacol. Până la urmă, mama s-a lăsat cu greu convinsă şi mi-a improvizat un costum naţional dintr-unul de-al ei, care îmi era foarte mare, mi-a explicat puţin ce înseamnă să cânţi cu orchestra, pentru că era o premieră pentru mine – aceasta a fost prima şi ultima lecţie de muzică pe care am primit-o vreodată de la mama –, şi am intrat în scenă. Mama a rămas în culise, extrem de emoţionată şi cu ochii în lacrimi, iar eu am intrat în scenă fără pic de emoţii şi atât de dezinvoltă de parcă acesta era cel mai firesc lucru din lume pentru mine. Nu ştiam decât trei cântece, pe care am fost nevoită să le repet, pentru că publicul m-a iubit din prima clipă şi aproape că nu am putut să ies de pe scenă. Mama, plângând de bucurie, îmi făcea semne din culise să ies din scenă, iar eu îi arătam că nu pot, pentru că mă vrea publicul, de la care primisem flori şi ciocolată. Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte de acele momente care s-au petrecut cu mai bine de 25 de ani în urmă. După acel spectacol, mama m-a dus la Casa Pionierilor de pe vremea aceea, unde am început să activez în ansamblul folcloric, atât ca solistă, cât şi ca dansatoare. De dansuri m-am lăsat câţiva ani mai târziu, când m-am mutat la Ateneul Tineretului, la un alt ansamblu. Au urmat apoi colaborări cu multe ansambluri de profesionişti şi amatori, cu care am avut turnee, atât în ţară cât şi peste graniţă. Fiind copilul unei mari artiste, mi-a fost facilitată colaborarea cu nume mari ale muzicii populare, de la o vârstă destul de fragedă. Spre exemplu, pe la 12-13 ani eram colaborator permanent al Ansamblului profesionist ,,Doina Banatului“ din Reşiţa, alături de Nicoleta Voica, Petrică Moise, Dumitru Chepeţan, Ileana Maciovan şi George Rotaru. Bineînţeles, mai colaboram şi cu ansambluri din ţară, ca ,,Junii Sibiului“ de exemplu, şi am avut privilegiul de a lucra cu unii dintre cei mai mari coregrafi pe care i-a avut România, Ioan Macrea, Afilon Laţcu, Ion Munteanu ş.a. Am fost o norocoasă, pentru că, începând să cânt atât de devreme, am prins acele vremuri dinaintea Revoluţiei, când însemna cu totul altceva să fii artist decât în vremurile de acum. Mergeam în acele turnee legendare care ţineau şi câte două luni, în care jucam într-un oraş mare precum Clujul două zile la rând, două spectacole pe zi, cu sălile arhipline. Lumea te venera pe vremea aceea şi te respecta ca pe un artist adevărat. Nu mai amintesc de faptul că eu, la vârsta aceea, de 12-14 ani, câştigam într-o zi de turneu cât câştiga un muncitor într-o lună.  Au fost vremuri de poveste… O.K… La vârsta de 14 ani, chiar înainte de a pleca în Statele Unite, am înregistrat primul meu album. În prezent, am nouă, din care unul în duet cu mama, mai sunt câteva colective, plus un material Electrecord.

,,Anii petrecuţi la New York nu m-au îndepărtat deloc, nici de muzică, nici de publicul meu”

–        Ai fost un copil precoce… Întorcându-ne în timp, spune-mi, la televizor când ai apărut prima dată?

–        Prima apariţie TV s-a petrecut tot la vârsta de 6 ani, evident la Televiziunea

Română, pentru că era singura pe vremea aceea. Primul realizator din televiziune cu care am lucrat este acelaşi cu care colaborez cel mai bine şi astăzi – Elise Stan.  Apoi au urmat Tudor Vornicu, Florentina Satmari, Mărioara Murărescu, Eugenia Florea, Simona Patraulea, şi i-am enumerat doar pe cei care contează pentru mine, cei care fac emisiuni de gen, restul sunt cu sutele.

–        Spuneai că la 15 ani ai plecat în Statele Unite…

–        Aşa e. Dar să ştii, în anii petrecuţi la NewYork nu m-am îndepărtat deloc, nici

de muzică, nici de publicul meu. Am cântat şi acolo pentru românii din diaspora, iar vacanţele şcolare le-am petrecut în România, cântând bănăţenilor mei şi înregistrând noi albume pentru ca lumea să nu mă uite. Întotdeauna am ştiut că mă voi întoarce acasă şi că voi cânta, pentru că asta iubesc cel mai mult pe lume: cântecul. Într-una din vacanţele petrecute în ţară, l-am cunoscut şi pe cel care avea să-mi devina soţ, acordeonistul Deian Galetin. Când l-am întâlnit pe Deian aveam doar 17 ani, dar am ştiut din prima clipă că el este jumătatea mea, omul cu care îmi voi petrece tot restul vieţii. Ne-am căsătorit cinci ani mai târziu, în 1997, când eu am terminat facultatea şi m-am întors acasă. Doar că acasă n-a mai fost Reşiţa, ci Timişoara, oraşul natal al lui Deian. În acelaşi an s-au întors în ţară mama şi fratele meu, el fiind cu patru ani mai mic decât mine. De atunci, locuim cu toţii în Timişoara.

–        Spune-mi câteva cuvinte despre soţul tău…

–        Deian este cu cinci ani mai mare decât mine; s-a născut la Timişoara, pe 11

mai 1970. A urmat cursurile Liceului de Muzică ,,Ion Vidu”, Secţia pian, apoi Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Secţia pedagogie muzicală, devenind astfel profesor de muzică. A fost profesor de muzică la Şcoala Populară de Artă a Centrului de Cultură şi Creaţie al judeţului Timiş, apoi secretar muzical al Ansamblului Profesionist ,,Banatul” din Timişoara. Astăzi este dirijor al Ansamblului ,,Timişul”, ce aparţine Primăriei municipiului Timişoara. Dar, cel mai important, este unul dintre cei mai buni instrumentişti din ţară şi totodată cel mai bun acordeonist al Banatului la ora actuală. Iar pentru mine este cel mai minunat om din lume, şi spun asta după zece ani de căsnicie fericită. Anticipându-ţi o altă întrebare, am să-ţi zic că despre artista Nicoleta Voica chiar nu ştiu ce aş putea spune ce nu ştie o lume întreagă: este un etalon, o modă, o legendă vie a muzicii populare bănăţene. Pentru mine, este unul din foarte puţinii oameni pe care îi respect ca artişti. (Va urma)

A consemnat

Adalbert GYURIS