(partea a doua)
În lucrarea „Despre preoţie”, Sf. Grigorie de Nazianz spunea că: „preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus, pe cel ce aparţine cetei de sus, pe om.” (Sf. Grigorie de Nazianz, ,,Despre preoţie”, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 170).
Fiecare om îşi poartă sarcina sa el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu fiecare preot în parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, cel ce a făgăduit că va „fi cu noi până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt înalţă misiunea preoţiei mai presus de orice demnitate şi slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează cele sfinte numai cu puterea şi capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea lui Hristos.
Această putere harică, cu care Dumnezeu a învestit pe aleşii săi, are drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti necesare mântuirii şi sfinţirii sufletelor noastre, căci, prin lucrarea preoţiei, Mântuitorul Iisus a lăsat în sarcina preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge.
În această artă a zidirii sufleteşti a credincioşilor constă toată greutatea şi sublimul preoţiei creştine, căci, parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoţia nu este aşa de grea prin faptul că trebuie să observi, să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că, prin preoţie, preotul trebuie să izgonească din suflet şi din trup tot ce este animalic şi sălbatic şi să pună în loc, statornicind deopotrivă în inimă, tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu.
Aceasta îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa primirii vredniciei de preot, iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.
Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de această vrednicie, socotindu-se nevrednici de această chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. Sfiala Sfinţilor Părinţi de a primi acest mare dar, „care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, a făcut încă din cele mai vechi timpuri ca preoţia să îndemne candidatul la responsabilizare şi transfigurare din toate punctele de vedere, ca, plecând din „interiorul sufletului”, harul Duhului Sfânt să înmiresmeze sufletul rău mirositor al păcatului.
Referindu-se la această sfială a slujirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur, în alcătuirea liturgică a rugăciunii din timpul cântării heruvimice a Sfintei Liturghii, mărturisea odinioară, iar noi mărturisim astăzi şi până la sfârşitul veacurilor, că: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să-ţi slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele de cereşti”, arătând, prin sublimitatea teologiei sale, cât de mare şi minunat este darul preoţiei, pe care trebuie să-l primim, să-l păstrăm şi, nu în ultimul rând, să-l privim cu sfiala sfinţeniei şi a dragostei creştine. Preoţia este poarta care se deschide prin mijlocirea Sf. Duh oamenilor, pentru întâmpinarea noastră în bucuria legii harului, primită prin jertfă de Sânge dumnezeiesc, jertfă care nu se termină niciodată şi poartă care nu se închide pentru nimeni din cei dezlegaţi de pofte şi de desfătări trupeşti.
Acelaşi mare dascăl al lumii şi ierarh continuă în rugăciunea tainică a cântării heruvimice, pentru a întări dogma tainei preoţiei în faţa ereziilor care zguduiau Biserica vremii şi care clatină uneori şi biserica inimii noastre, zicând: „Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare, Te-ai făcut om şi Arhiereu (mare preot) al nostru /…/ şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc Sfântul şi Preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge”. Iată deci că Mântuitorul Iisus, făcându-se om s-a făcut şi mare Arhiereu, „hirotonind” prin puterea Sfântului Său Duh pe cei ce prin aceasta ÎMBRACĂ harul preoţiei, ca să stea (să locuiască sau să se învrednicească a locui veşnic) înaintea sfintei Sale mese (a ospăţului celui veşnic, care nu se sfârşeşte niciodată) şi să jertfească Trupul şi Sângele Tainic şi adevărat în acelaşi timp al „arhi-hirotonitorului” său prin excelenţă.
Aceasta este taina preoţiei tâlcuită cu atâta pricepere de Sfinţii Părinţi în general şi în mod special de Ierarhii Sfinţi care au alcătui textele liturgice definitorii pentru preoţie, unite în buchetul dumnezeieştii Liturghii răsăritene.
Preoţia este asemenea chipului Bisericii celei adevărate: adică un factor biblic, tradiţional şi dinamic. Preoţia este biblică pentru că îşi are temeiuri biblice zămislite în Legea Veche, născute şi plinite prin har şi jertfă în Legea cea Nouă, în chip trinitar şi plenar.
Preoţia este tradiţională pentru că s-a păstrat şi transmis în chip văzut prin succesiune apostolică în Duhul Sfânt, primind confirmarea veridicităţii şi a autenticităţii a tuturor generaţiilor de până acum şi până la sfârşitul veacurilor.
Preoţia a fost, este şi va fi dinamică pentru că întotdeauna a împlinit, împlineşte şi va împlini setea de har şi binecuvântare sfinţitoare a bisericii celei vii. Mai mult decât atât, preoţia, prin unealta sa, adică prin preot, întotdeauna a deservit poporului prin toate aspectele existenţei sale; şi când spunem aceasta ne referim la funcţiile pe care le-a avut, le are şi le va avea preoţia în toate dimensiunile existenţei umane. Prin preoţie hristică oamenii au primit, primesc şi vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoţia hristică oamenii au primit binecuvântare, mângâiere, alinare şi vindecare de la Dumnezeu. Prin preoţia hristică oamenii dintotdeauna s-au unit sfidând dezbinarea demonică. Prin preoţia hristică oamenii s-au dedicat în totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi sfinţi ai lui Dumnezeu şi modele de viaţă pentru alţii asemenea lor. Prin preoţia hristică oamenilor li s-au deschis ochii moralităţii creştine, învăţând să ierte pentru a fi iertaţi şi pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul. Prin preoţia hristică oamenii au învăţat că a face bine înseamnă a primi binele cel mai presus de lume. Prin preoţia hristică a luat fiinţă filantropia creştină, care la ora actuală domină sfera filantropiei mondiale şi nu se va sfârşi niciodată. Iată, deci, un imn al dinamicii preoţiei, care, împotriva tăgăduitorilor acestei lumi, nu va cădea niciodată, pentru că este dată în dar de Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mântuitorul, întâiul şi veşnicul preot.
Preoţia oferă marele prilej al transfigurării prin vocaţie, rugăciune, har şi permanentizare a păstrării tainei îndestulării din ospăţul duhovnicesc al Sfintei Liturghii. Frumuseţea preoţiei este mereu actuală şi la fel de proaspătă şi înmiresmată, asemenea dragostei celei dintâi pentru Dumnezeu, focul purificator al preoţiei putând arde cu mistuire sufletul celui care o primeşte întru nevrednicia desfrânării sufleteşti. Preotul este o prescură pentru cuminecătură, este pomul care poate rodi sau usca şi arunca în foc. Prescura pentru cuminecătură, având pecete, chip şi consistenţă, devine Trup şi Sângele a Celui Care a zămislit-o, iar prescura nepecetluită este aruncată la o parte şi îngropată în pământ, asemenea trupului pieritor. La fel şi preoţia nepreţuită, devine o dramă veşnică şi osândă pentru cel care, primind-o nu o preţuieşte şi îşi întinează sufletul, în care ea sălăşluieşte, făcând-o o preoţie care îşi răneşte primitorul şi Dăruitorul.
Mântuitorul Iisus spune apostolilor şi ucenicilor că sunt sarea pământului şi lumina lumii. Prin sare şi lumină totul se simte şi se vede. Omul nevăzător se clatină şi suferă, la fel ca cel care nu se poate bucura de gustul mâncării. Aceasta doreşte a arăta şi Mântuitorul apostolilor şi ucenicilor şi tuturor urmaşilor lor, şi anume că prin preoţie şi propovăduire au misiunea de a da lumii gustul Euharistiei şi de a arăta lumina dezlegării de păcate.
Concluzionând, putem admite, fără să greşim, că preoţia, asemenea praznicelor împărăteşti sărbătorite de Biserica Ortodoxă, nu reprezintă un act comemorativ, un fapt stocat într-un interval istoric, neciclic sau static, ci este o taină, la fel ca celelalte taine ale Bisericii, prezentă astăzi şi în fiecare zi din nou în marea taină, dar şi realitate a vieţii noastre: taina creştinătăţii.
Arhid. Casian RUŞEŢ
