Sfântul Nicodim de la Tismana – model al rugăciunii lui Iisus în lumea postmodernă şi impactul acesteia asupra vieţii secularizate de astăzi (partea a III-a)

(Continuare din ediţia anterioară)

Drept-măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitată proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat, acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea, dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă, asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare.

Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului!… Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei sau darul facerii de minuni, pe care-l avea şi Sfântul Nicodim.

Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceia care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”.

Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual, căci Sfântul Nicodim, de pildă, nu era un antiintelectual, dimpotrivă: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima, eliberată fiind de închipuiri, ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.

În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece, o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală şi ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm, nici ce anume să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.

Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă, adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale.

Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, aşa cum a făcut-o şi Sfântul nostru din Tismana Olteniei, devin părtaşi la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală, activitate pe care Părinţii noştri duhovniceşti şi-au asumat-o cu multă largheţe a inimii!…

„Rostind în rugăciunea lui Iisus <<miluieşte-ne>>, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: <<Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez>>. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog, care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, <<spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit>>. Şi ne spune tot Olivier Clement: ,,Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Această întâlnire în iubire, dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu, pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Părintele Stăniloae, în lucrarea deja citată, ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu, Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu e să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.

Aşadar, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Cu ce ne alegem de la Sfinţii noştri, de la Sfântul Nicodim, acum, la împlinirea a 600 de ani de naşterea sa în Ceruri? Dobândim linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu, experienţă pe care au trăit-o şi Sfinţii, din belşug. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă, cercetarea Părinţilor o cronologie seacă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

Ţinând seamă de faptul că, prin rugăciune, omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi al morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului, iar existenţa Sfinţilor ca vase vii ale Bisericii în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt, sau pomenirea contemporană a Sfântului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!…

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui, aşa cum au făcut Sfinţii – care au fost oamenii unui loc şi ai unui timp dat şi bine delimitat, dar care au ajuns locuitorii veşniciei, ai metaistoriei, ai timpului şi ai spaţiului universal.

Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului, şi înălţând mintea noastră spre Domnul şi spre „casnicii Săi” – care sunt Sfinţii, între ei sălăşluind şi Părintele nostru Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, căruia îi aducem, în aceste vremuri binecuvântate, prinosul nostru de cinstire, preţuire şi recunoştinţă. Urmează doar să-i înţelegem rugăciunii sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră, căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre, de-a lungul tuturor veacurilor…

Drd. Stelian GOMBOŞ