Adrian CRÂNGANU

Chiar dacă s-ar putea să par demodat, îmi asum răspunderea şi spun că eu am încredere oarbă în proverbe. Ale noastre, ale altor popoare, nu contează, eu cred în puterea lor de a reda, în câteva cuvinte, zeci, poate sute de ani de experienţă ori păţanii ale românilor sau ale altor oameni de aiurea, care vor să înveţe din greşeli. Neapărat trebuie să vrei asta. Iar una dintre acele zicători de care vorbesc spune că toamna se numără bobocii. Perfect adevărat. Numai că bobocilor la care mă gândesc eu s-ar putea să nu le iasă niciodată socoteala în toamna asta, care tocmai a îndoit degetul ca să bată la uşă.

Ziarele scriu, şi agenţiile de presă de asemenea, la televizor şi la radio se vorbeşte mereu doar de şomajul ridicat din rândul tinerilor, mai ales al absolvenţilor, indiferent că sunt de liceu sau de facultate, de anul ăsta. Cu toate că – şi aici fac o paranteză – aşa a cam fost de fiecare dată, de vreo trei ani încoace. Iar într-un fel, mi se pare normal să fie aşa, şi am să explic de ce. Motive sunt multe, de la comoditate şi lene, de la orgoliul fără nicio bază al tinerilor de 18 sau 22 de ani, care nu acceptă să le spui nici dă-te mai încolo, darămite să le faci vreo observaţie, şi până la faptul că ei nu ştiu să facă nimic. În afară de a sta la calculator cât e ziua de lungă, şi atunci ca să se joace, nu să facă ceva util, ei habar nu au de nimic. De absolut nimic. Nici măcar să bată un cui ori să strângă un şurub. Sunt sigur că din 100 de tineri, dintre cei de care vorbeam, 90 nu sunt în stare să deosebească un ciocan de un patent.

Acum poate o să mai par şi nostalgic, dar îmi asum şi riscul ăsta, însă cred cu toată convingerea că orele de practică de pe vremea când eram eu elev, dar şi de mai târziu, erau extraordinar de binevenite. Nu ne-am omorât niciodată cu lucrul, asta e clar, nici când ele s-au făcut în atelierele liceului, nici când ne-au repartizat, în anii mai mari, în uzină. Mai degrabă nu făceam nimic, dar măcar învăţam să ţinem în mână o pilă ori un bomfaier, să tăiem o tablă cu foarfeca, să prindem un burghiu în mandrină şi să dăm o gaură, învăţam să polizăm un fier fără să ne prindem degetele, să dăm un filet şi câte şi mai câte, lucruri elementare, fără de care chiar nu poţi pleca pe niciun drum în viaţă, oriîncotro ar duce el.

Şi nu ştiu nici când, nici de ce s-au scos orele acelea de practică. Clasele de meseriaşi s-au topit ca gheaţa la soare şi au apărut tot felul de specializări exotice în care nu înveţi nimic, nici dacă le termini de zece ori. Într-un fel sau altul, toate au legătură cu calculatorul, numai că Messenger-ul şi Facebook-ul nu fac în viaţa reală nici cât o şurubelniţă ştirbă şi îndoită toată. Pentru că azi nimeni nu te mai angajează decât la munca de jos. Iar tinerii care numai ce-au terminat liceul acum câteva luni nu ştiu să deosebească, aşa cum am mai spus, un ciocan de un patent. Şi, ce e mai grav, nici un stilou de un pix. Cât despre Messenger, el este, nu-i aşa?, inconfundabil…