Adrian CRÂNGANU

Într-una din zilele trecute, o zi tristă, nu atât prin prisma toamnei din ea, cât a protestelor care o întunecau, revolte care au aceeaşi veşnică de acum cauză – lipsa de bani –, mă plimbam, cu gândurile aiurea, pe străzi. Parte din ele erau îndreptate spre oamenii care îşi strigau nemulţumirile în stradă, parte spre problemele mele, legate până la urmă tot de bani, fiindcă, văzând situaţiile contabile ale Asociaţiei mele, am înţeles, într-un final, ceea ce îi tot auzeam spunând mereu pe oamenii de afaceri din jur: că Statul pur şi simplu jupoaie de viu, prin taxe şi impozite, pe absolut oricine încearcă să aibă o afacere cinstită. Şi dacă până acum îi condamnam pe patronii care angajau muncitori la negru, acum nu o mai fac. Acela e paiul prin care trag aer atunci când mâna grea a Statului îi afundă adânc cu capul sub apă.

Nu chiar în clişeele astea plastice îmi vedeam situaţia, dar cu siguranţă că la bani mă gândeam, cum să fac rost de ei, când o parte din creier mi-a fost scurtcircuitată parcă de o imagine văzută cu câteva clipe în urmă, aşa că am întors, din reflex, capul. Am înţeles atunci că trecusem pe lângă un chioşc a cărui vitrină era ticsită cu cărţi şi că asta îmi atrăsese atenţia, dar, cum ideea nu fusese destul de puternică, se furişase în subconştient, aşteptând cuminte să mă ocup şi de ea atunci când voi avea timp. Am făcut, aşadar, câţiva paşi îndărăt şi m-am oprit, vrăjit ca un copil în faţa unei tejghele cu dulciuri, la un metru de geamul care mă despărţea de minunile acelea de cărţi. Nu ştiam la care să mă uit mai întâi, fiindcă erau acolo de toate – de la scrierile Hertei Muller, românca din Timişoara care a câştigat Nobelul pentru Literatură, la Gabriel Liiceanu, Hermann Hesse, Doktorrow, sau la coperţile minunat colorate ale seriei maestrului horror-ului, Stephen King. Şi dacă se poate spune că nu doar gura îţi lasă apă de poftă, ci şi ochii, atunci ai mei au salivat. Nu-mi puteam desprinde privirile de pe acele dreptunghiuri de carton în spatele cărora se ascund lucruri pe care demult jinduiam să le aflu, până când, la un moment dat, ochii mi-au căzut pe un petic de hârtie albă, nu mai mare decât unghia, lipit undeva să nu se vadă prea bine şi pe care era trecut preţul. Umerii mi-au căzut, picioarele mi s-au muiat, iar privirile, din înaltul cerului, unde le uitasem, au căutat pământul. Şi asta cu toate că ştiam prea bine, şi nu de azi, de ieri, cât costă o carte. Dar nu mă pot obişnui cu ideea, şi n-am s-o fac, probabil, niciodată.

Abia atunci am plecat din faţa vitrinei, iar pe drum m-am tot gândit de ce toată lumea se miră că românii nu mai citesc. Cred, nu sunt deloc sigur că e aşa, că una dintre cauze este şi aceasta, adică preţul, absolut fabulos pentru un om de rând, al unei singure cărţi bune. Asta pe lângă faptul că noii generaţii nu-i mai arde să-şi piardă – inutil din punctul ei de vedere – timpul cu lectura. Şi mi-am mai făcut calculul că singurii care şi-ar permite să-şi cumpere cărţi în ziua de azi sunt oamenii de afaceri. Numai că ei nu citesc, ei sunt preocupaţi să facă bani, fiindcă, aşa cum am mai spus, Statul îi jupoaie de vii. Iar mie mi-e teamă de ziua când, trecând pe lângă o librărie, imaginea cărţilor din vitrină, strecurată în subconştient, va rămâne, cuminte, acolo, nevăzută, neştiută, necitită…