Poporul cenuşiu
Adrian CRÂNGANU
Nu-mi amintesc să fi fost vreodată adeptul sărbătorilor de import, cum sunt Valentine’s Dauy sau Halloween-ul. Ba chiar le-am condamnat uşor, dacă ţin bine minte, poate mai puţin Ziua Îndrăgostiţilor, căreia i-am văzut şi partea frumoasă, aceea în care tinerii îşi mai dăruiesc şi altceva decât inimile. Adevărul e că, dacă nu mi-au plăcut, nici prea tare nu m-au deranjat sărbătorile astea; m-au făcut, cel mult, să zâmbesc cu înţelegere şi să ridic din umeri. Acum, însă, anul acesta, chiar dacă n-aş fi crezut vreodată să mi se întâmple una ca asta, am simţit lipsa dovlecilor umpluţi cu lumânări, a zânelor, a vrăjitoarelor, a vampirilor şi a scheletelor care altădată umpleau străzile la orele serii, speriindu-mă cu blândeţe. Şi doar întâmplarea a făcut să-mi amintesc că în noaptea de sâmbătă spre duminică nu trebuia doar să dau ceasul cu o oră în urmă, ci să mă şi întâlnesc cu toate acele personaje de poveste. Ele însă n-au apărut, de parcă întreg poporul român ar fi îmbătrânit într-o clipă şi ar fi înţeles brusc că toate acele făpturi ţin de basmele copilăriei, şi nu de realitatea crudă a maturităţii.
Şi cred eu că responsabili de această trezire sunt numai şi numai politicienii aflaţi acum la guvernarea ţării, pentru că ei au făcut din noi un popor cenuşiu, fără vlagă şi fără cel mai mic chef de viaţă. Un popor trist, cum nu mai e altul pe Pământ. Realitatea îmi dă dreptate în ceea ce spun. Dacă, în vară, la manifestările de protest de la Bucureşti ne păstraserăm simţul umorului, hazul de necaz, atât şi atât de specific, de propriu poporului român, şi oamenii s-au distrat pe Dansul pinguinului, acum, în toamnă, s-a ajuns la îmbrânceli şi mai mult decât atâta. Apoi, când am văzut că nimic nu s-a rezolvat, am căzut în resemnare. Asta cu toate că şi unii – Opoziţia, în Parlament –, şi alţii – sindicatele, în stradă –, au făcut tot ce-au putut ca să clintească măcar din loc Guvernul-Boc-nici-nu-mai-ştiu-cât. Atâta vreme, însă, cât soarta unui popor e hotărâtă de trădătorii şi frustraţii şi oportuniştii care s-au strâns în UNPR ca să mai roadă un oscior ori să scape de şantajul la care au fost supuşi, şi de cei de la UDMR, cărora în curând cred că o să le cerem voie să învăţăm la şcolile noastre în limba română, nouă ne va merge din rău în mai rău. Sunt personaje, în aceste două formaţiuni politice, demne de cel mai halucinant Halloween. Sunt, unele, atât de sinistre, încât numai privindu-le te trec fiori pe şira spinării.
Din păcate, aşa cum am mai spus, ele ne hotărăsc soarta. Şi, tot din păcate, ele n-au dispărut, aşa cum au făcut-o zânele, vrăjitoarele sau vampirii, pentru simplul motiv că ele le-au gonit şi le-au luat locul. Iar asta n-am aflat-o întâmplător, în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când am dat ceasul cu o oră în urmă, ci în fiecare zi, când, clipă de clipă, dau ceasul cu cel puţin 20 de ani înapoi…
