,,Rebelii şi lotrii s-au adunat în cete, strică pădurile, se înconjură cu întărituri săpând şanţuri şi numai după lupte sângeroase au putut fi alungaţi. Aşa s-a întâmplat la Slatina în 23 ianuarie 1739, unde românii se apărau pe culmile dealurilor (Cercez şi Tâlva Turcului), din partea de vest a satului, având în spate pădurile şi culmile Munţilor Semenic. De pe culmea dealurilor românii ziceau ostaşilor <<Să se care din ţara lor, căci dânşii nu se vor supune>>. 400 de călăreţi germani, 6-700 infanterişti rasciani se încăierară la Slatina cu ţăranii, pe care numai după multă vărsare de sânge îi alungară din poziţia în care s-au întărit. Între morţi a fost şi primarul satului. După terminarea luptei, căzură soldaţii asupra satului şi-l nimiciră, dimpreună cu mijloacele de subzistenţă, tot aşa s-au petrecut cu satele Goleţ, Petroşniţa, Bolvaşniţa şi Borlova, pentru că toate erau cuiburi notorice cu lotri. În toate satele numite au fost cantităţi enorme de furaje, dar toate câte au fost, au fost prefăcute în cenuşă”. (A. Marchescu, op. cit., p. 62).
Focul răscoalei a cuprins aproape tot Banatul
,,Cavaleria împărătească aruncându-se mişeleşte asupra românilor, într-o lună de zile, bătu drumurile de la <<Poarta de Fier Ardelenească>> până la Dunăre şi de la Timişoara până la Slatina, prefăcu în cenuşă o mare parte a satelor, lăsând în timp de iarnă bătrâni neputincioşi, mame, soţii şi copii fără căpătâiu, pradă foamei şi gerului cumplit.” (Patriciu Dragalina, op. cit., p. 210-211).
De altfel, rapoartele adresate Curţii de la Viena după terminarea războiului confirmă starea deplorabilă în care se zbătea poporul. Iată ce scrie Engelshofen într-un raport adresat Consiliului Curţii, în 1739: ,,Că sărmanii supuşi din Banat, fără să mai poată răsufla după ultimele opresiuni, sunt din nou extrem de asupriţi şi impuşi la contribuţii exorbitante; prea înalta slujbă a Măjestăţii voastre imperiale, cer acum mai mult ca oricând a păstra acest popor în mulţumire şi prin aceasta a asigura mai mult graniţa de acolo; este cu atât mai nepotrivită apăsarea acestor oameni, cu cât ei înşişi sunt gata la prestaţiuni atât de mari, precum o dovedeşte anexa, pe care desigur nici un supus în Austria nu le-ar achita. Răul cardinal care a bântuit până acum această provincie şi-a pricinuit fatala revoltă rezidă mai ales din faptul că la perceperea contribuţiunilor de care depinde în mare parte buna sau reaua stare a unei ţări nu se respectă nici o regulă, ci totul s-a făcut după bunul plac al unuia sau altuia, care n-a pătruns îndeajuns lucrurile, sau au voit să-şi facă merite din sângele supuşilor.” (A. Marchescu, op. cit., p. 66).
Maria Tereza, în urma rapoartelor primite, în care se reliefau abuzurile administraţiei bănăţene, hotărăşte în anul 1767 să-l trimită pe fiul său, Iosif al II-lea, în Banat, cu scopul de a se convinge personal de starea lucrurilor de aici, să-i raporteze situaţia reală şi totodată să-i propună un plan concret de îndreptare a lucrurilor.
,,Acesta făcu trei călătorii în Banat (1768, 1770, 1773). Încă din prima călătorie, el se arătă alarmat de abuzurile şi ticăloşia administraţiei, întocmi un memoriu lung, indicând şi măsurile de îndreptare, dar cerând şi destituirea imediată a preşedintelui Riallph (1753-1769). În urma celei de a treia călătorii, fu destituit preşedintele Clary von Altingen (1769-1774)”. (Istoria României, Editura R.P.R., Bucureşti, 1961, vol. III, p. 491).
Vestea sosirii lui Iosif al II-lea în Banat a produs panică în rândul administraţiei. El va cutreiera întreaga provincie şi va cerceta amănunţit toată organizarea şi modul de funcţionare a administraţiei, va sta de vorbă cu o mulţime de ţărani, care îi vor confirma ce se scria în memorii.
Cu toate că Iosif al II-lea îşi va da seama că fărădelegile administraţiei i-au împins pe români în tabăra turcească, cauzele răscoalei nu au fost înlăturate nici după reprimarea ei şi nici după ce însuşi Iosif al II-lea avea să ajungă împărat.
Slatina va rămâne în continuare un centru al luptelor împotriva stăpânirii imperiale, aşa cum ne relatează Cronica Parohiei romano-catolice: ,,Din cauza regimului aspru, mulţi locuitori au luat drumul codrului, iar din când în când dădeau atacuri diferitelor organizaţii militare. Căpitanul lor (harambaşa) era Petru Bălan, fratele primarului din Slatina, Martin Bălan. Alături de Petru Bălan mai erau ca ajutoare următorii: Mihai Corbea din Bucoşniţa, Mihai Frencescu (Frenţescu) din Slatina, Gheorghe Aghescu (Slatina) şi Ion Careba din Goleţ. Prefectul Megyeri, care a locuit în Slatina, voind să pună mâna pe această ceată, a lansat un apel-chemare, spunând că împărăteasa Maria Tereza i-ar ierta dacă ar participa la serviciul divin din ziua de 20 nov. 1770. Căzând prinşi în această capcană, majoritatea au fost omorâţi, în afară de doi, care au reuşit să scape. Petru Bălan este omorât chiar de fratele său, primarul comunei, cu o sabie de lemn. Înainte de a fi ucis, a rostit următoarele cuvinte: <<Vino, frate, mănâncă şi te satură din carnea mea, pentru care m-ai vândut>>. Cei doi scăpaţi au fugit în codru, de unde s-au întors cu încă 50, în ziua de 1 noiembrie 1771. Ei au înconjurat cazarma, dând foc casei prefectului. Au pierit copiii şi soţia prefectului.” (Iosif Nowak, Cronica Parohiei romano-catolice, manuscris, Slatina, 1840, p. 32).
De aceea, Iosif al II-lea se arăta indignat când raporta Consiliului de Stat şi mamei sale, Maria Tereza, în 1773: ,,Îmi fac o datorie de conştiinţă de a sublinia că această ţară Transilvania este bună şi frumoasă, dar are nevoie de ajutor grabnic şi de o reformă radicală, deoarece simple îmbunătăţiri nu sunt suficiente, mentalitatea nobililor fiind cu totul coruptă. Toţi caută să-şi apere privilegiile şi să facă ceea ce vor din supuşii lor […]. Nobilimea maghiară nu se teme de nimic în lume, decât de ce i-ar putea scădea veniturile sau îngrădi privilegiile, pe care şi le sporeşte prin toate mijloacele posibile, atât de mult cât poate, pentru a-şi exploata cât mai mult iobagii, supuşii ei. Iobagii sunt un fel de robi ai stăpânilor, ei nu au nici un mijloc de apărare, ci trebuie să slujească, mai mult sau mai puţin după bunul plac al stăpânului, cum şi unde vrea acesta […]. Iată de ce sate întregi sunt gata să treacă în Moldova.” (Din Istoria Transilvaniei, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961, vol. I, p. 240).
Sigur, concluzia ce se desprinde din raportul lui Iosif al II-lea, referitor la Transilvania, este că Curtea de la Viena era interesată în a-şi spori veniturile, prin aceleaşi mijloace pe care le condamna la nobili.
,,Căci Vistieria imperială pretindea ţăranului o listă întreagă de contribuţii, de taxe: după semănături, după animale, după fumuri, după venituri, darea pe cap. Ceea ce sporea greutatea sarcinilor faţă de Stat era faptul că ele se pretindeau tot mai mult în bani, de care ţăranul ducea mare lipsă. Se mai adăugau, la dările propriu-zise faţă de vistierie, contribuţiile militare, sume însemnate de bani şi mari cantităţi de alimente şi furaje”. (Din Istoria Transilvaniei, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961, vol. I, p. 240).
Nu găsim nicio mărturie care să ateste exact numărul celor care au căzut în lupta împotriva austriecilor, dar cu certitudine putem afirma că el a fost destul de mare, mai ales în rândul bărbaţilor. (Va urma)
Prof. Gheorghe ZEICU
