Adrian CRÂNGANU

E sfârşit de an, sau pe-aproape, şi normal ar fi să scriu despre lucruri frumoase, altele decât cele care mă înconjoară în chiar aceste zile. Şi exact asta am să şi fac. Şi nimic nu poate fi mai plăcut decât să-ţi răsfoieşti paginile memoriei pe care sunt scrise amintiri care să te bucure. Pentru că, aşa cum spuneam, e sfârşit de an şi vine Crăciunul, sărbătoare care face să se nască în sufletul fiecăruia, odată cu Mântuitorul, şi frumuseţea, şi bunătatea, şi curăţenia. Aşa cred eu c-ar trebui să se întâmple lucrurile.

Mă uit pe fereastră cum ninge, la fulgii mari care, împinşi de vânt, se zbat să scape din cercul de lumină portocalie a unui bec de pe stâlp. Şi-mi amintesc că, în urmă cu o lună şi câteva zile, am avut, aproape în acelaşi timp, două motive de bucurie: ziarul a ajuns la ediţia cu numărul 100, şi imediat aproape s-au împlinit doi ani de când apare pe piaţă. Şi a fost firesc să rememorez toate acele întâmplări, de dinainte de primul număr, dar şi cele de după, pentru că doar eu şi încă doi oameni ştiu cât de greu a fost. Câtă muncă şi câte emoţii, câte ghinioane a trebuit să depăşesc şi cât noroc am avut, şi mai ales de câte ori a trebuit să mă ridic de jos, să strâng din dinţi şi să merg mai departe. Fiindcă – e prima oară când o spun – toţi cei din jurul meu au fost sceptici când i-am anunţat că vreau să fac un ziar pentru Caransebeş. Nu mi-au zis-o niciodată în faţă, dar, după cum clătinau din cap şi mă priveau, sunt sigur că nimeni nu credea c-am să scot mai mult de cinci numere, şi alea cu indulgenţă.

Doi oameni, însă, au crezut necondiţionat în mine. Recunosc că, atunci când îmi venea să las totul baltă – şi asta s-a întâmplat, cred, de câteva zeci de ori în cei doi ani –, mă gândeam la ei şi, ca să nu-i dezamăgesc, o luam de la capăt. Apoi lucrurile s-au mai aşezat, dar problemele n-au încetat să apară. Aproape la fiecare pas mă loveam de câte una. Spre norocul meu – fiindcă, indiscutabil, sunt un om norocos –, în jurul meu au răsărit, nici eu nu ştiu de unde, nişte oameni cu suflete mari. Nu-i cunoşteam, pur şi simplu nu-i văzusem în viaţa mea, chiar dacă auzisem de ei, nci ei nu mă ştiau, şi, totuşi, ne-am împrietenit repede. Ne unea, zic eu acum, dorinţa ca ziarul să meargă neapărat, cu orice preţ, înainte. Îl voiau şi ei pe piaţă, în aceeaşi măsură ca şi mine. Voiau un ziar pentru Caransebeş, iar singura modalitate prin care puteau să mă ajute era să-mi dea texte. Aşa a început colaborarea, şi mai apoi prietenia cu ei. Iar dacă în privinţa celor doi oameni cărora le datorez ziarul acesta am să păstrez tăcerea, pe ceilalţi am să-i numesc, mulţumindu-le: Coco Galescu, Ştefan Isac, pr. Alin-Vasile Câmpean, Mircea Moscovici, Ovidiu Roşu şi Adalbert Gyuris. Fără ei, nu, nu cred că aş fi ajuns cu ziarul până aici.

Cam astea mi-au fost gândurile. Cred c-am să mai fumez o ţigară şi pe urmă mă duc să mă culc. Şi, fiindcă e sfârşit de an şi vine Crăciunul, poate am să mai arunc o ultimă privire pe fereastră, la fulgii care se zbat să scape din cercul de lumină portocalie a unui bec aflat pe un stâlp ruginit, sub geamul meu.