Adrian CRÂNGANU

Chiar dacă, în general, nu las să se vadă, eu observ, cu cea mai mare atenţie, tot ce se petrece în jurul meu. Pentru că vreau să ştiu exact în ce lume trăiesc, în fiecare moment. Şi analizez, atât cât îmi stă în putinţă, fiecare stare de lucruri, câtă vreme nu trece de limita absurdului. Iar despre unele întâmplări, care mi se par mai deosebite şi chiar merită să o fac, scriu. Le îmbrac într-o anumită haină, de obicei personală, ca să le fac mai uşor digerabile ca formă, însă, ca şi conţinut, mi-ar plăcea să cred că transmit exact ceea ce doresc eu să comunic – o morală, o concluzie, o sentinţă.

Acelaşi lucru am să încerc să fac şi astăzi, cu toate că îmi va fi ceva mai greu ca de obicei, şi asta fiindcă aş avea de ales între mai multe subiecte: ceea ce se întâmplă în Egipt, şi care seamănă izbitor cu ceea ce s-a petrecut la noi în 1989, ceea ce se petrece acum la noi – şi, slavă Domnului!, se petrec o mulţime de lucruri care să merite atenţia unui gazetar –, sau ce se va întâmpla în curând, când omul de rând va ajunge la capătul răbdării. Cu toate astea, eu despre altceva am ales să scriu: despre o trăsătură a noastră, a românilor, pe care unii o consideră o calitate extraordinară, iar eu – un defect capital. E vorba despre cum ştim noi să vindem foarte bine nimicul. Sau gaura covrigului, e acelaşi lucru. Ideea mi-a venit sâmbătă, când m-am uitat la un meci Bursaspor – Galatasaray, la echipa din urmă antrenor fiind Hagi. Iar Galata a luat iar, pentru a nu ştiu câta oară, bătaie. Că Hagi nu e antrenor, a dovedit-o în nenumărate rânduri, de câteva ori chiar turcilor. Pe urmă timişorenilor şi steliştilor. Numai că nici unii, nici alţii nu se mai învaţă minte şi-l cumpără la nesfârşit. Pentru că Hagi ştie să se vândă. La fel ca un alt personaj găunos din fotbal, Mutu. Nu e nimic de capul lui, şi totuşi a jucat şi încă mai joacă la echipe mari. Că e huiduit şi scuipat – mai contează? Pentru el, cu siguranţă, nu. Pentru mine, da, fiindcă e român, şi se pare că, prin Europa, doar înjurăturile şi scârba ne-au mai rămas.

Venind mai aproape, aş mai spune că, de-a lungul timpului, am avut fel şi fel de colegi, dar pe doi dintre ei n-am să-i uit niciodată. Chiar dacă i-am cunoscut în perioade şi în locuri diferite, ceva îi unea, o legătură indestructibilă: niciunul dintre ei habar n-avea de nimic, şi amândoi erau şefi. Despre unul se zicea că e cel mai poet dintre ingineri şi cel mai inginer dintre poeţi. Era perfect adevărat, şi cred că asta spune totul despre el. Când cei care l-au angajat s-au lămurit, până la urmă, cu cine aveau de-a face, i-au dat de înţeles că ar fi mai bine să plece. Şi exact asta a şi făcut: s-a dus la altă firmă, şi tot şef.

Cât despre mine, ştiinţa de-a mă vinde mi-a fost întotdeauna străină. Poate tocmai ăsta a şi fost motivul pentru care n-am ajuns şef decât acum, aproape la bătrâneţe: n-am ştiut, cât am fost tânăr, cum arată nimicul…