Generalul de Corp de Armată Corneliu Dragalina

Fiu al generalului Ioan Dragalina, eroul de la Jiu, generalul de Corp de Armată Corneliu I. Dragalina a fost un brav artilerist, un participant activ la ambele conflagraţii mondiale, la prima, în calitate de comandant de baterie şi divizion obuziere, iar la a doua – comandant de Corp de Armată.

Născut la Caransebeş, la 5 feburarie 1887, Corneliu Dragalina a urmat liceul din oraşul natal, iar în perioada 1 septembrie 1902-1 iulie 1907, Şcoala militară de ofiţeri artilerie şi geniu. Avansat la gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 3 Artilerie hipo, unde a îndeplinit funcţia de comandant secţie până în 22 octombrie 1907, când a fost mutat în aceeaşi funcţie la Regimentul 2 Artilerie. La 1 iulie 1910, a fost avansat la gradul de locotenent şi mutat în cadrul Regimentului 2 Cetate din Bucureşti, unde timp de un an a fost comandantul Fortului Domneşti, situat în partea de sus a Capitalei. La 1 aprilie 1911, a fost detaşat la Ministerul de Război, lucrând ca ofiţer subaltern în Direcţia Artilerie. Un an mai târziu, la 18 februarie 1912, a fost mutat la Regimentul 10 Artilerie, şi trimis în misiune în Germania, la Fabrica de armament ,,Krupp”, pentru a urmări şi recepţiona materialul de artilerie destinat, conform contractelor, ţării noastre, din Germania. Locotenentul Corneliu I. Dragalina a fost încadrat, la 20 mai 1913, în Divizionul 5 Obuziere independent, unde a îndeplinit succesiv funcţiile de comandant secţie, comandant baterie şi ofiţer cu armătura al divizionului. Cu această unitate a executat campania din Bulgaria. Locotenent-colonelul A. Grigorescu, comandantul divizionului, scria în toamna anului 1913, în foaia calificativă a ofiţerului: ,,Până la 20 mai, a fost la Essen (în Germania), însărcinat de minister ca membru în Comisia de recepţie a materialului, la Fabrica Krupp, şi de care însărcinare s-a achitat foarte bine. Cunoaşte foarte bine regulamentele armei, pe care le aplică, şi se ţine la curent cu chestiunea tactică şi tehnică. Se ocupă de aproape de educaţia şi instruirea oamenilor din unitatea sa şi se îngrijeşte de cai şi de întreţinerea materialului, pe care îl cunoaşte foarte bine. Pe timpul campaniei din Bulgaria, a comandat Bateria 1 din Divizionul 5 Obuziere, cu care ocazie a dat probe de multă putere de muncă şi de mult devotament în îndeplinrea îndatoririlor sale, şi o deosebită grijă pentru hrana oamenilor şi a cailor din unitatea sa”.

Pentru munca pe care a depus-o în calitatea sa de comandant de baterie şi pentru celelalte calităţi, a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României, clasa a V-a”. La 1 aprilie 1915, a fost avansat la gradul de căpitan şi mutat la Regimentul 2 Artilerie Grea, comandat de colonelul Ion Miticeanu. ,,În prima parte a Primului Război Mondial a comandat o baterie de obuziere grele, calibrul 150 mm, cu care – menţiona, în foaia sa calificativă, comandantul Divizionului 1 Artilerie Grea – a lucrat izolat, fiind afectat la diferite divizii române, ruse, sârbe. A luat parte la luptele din Dobrogea, dând dovadă de multă destoinicie şi deosebită pricepere, precum şi de un devotament şi curaj în cel mai înalt grad şi acordă subordonaţilor cel mai frumos exemplu; fiind greu rânit în luptele din Dobrogea (la 10 octombrie), a fost evacuat la spital”.

Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu dovedite pe timpul luptelor din sudul Dobrogei, a fost citat prin Ordine de zi de către comandanţii Diviziei 12 Infanterie Română, Diviziei 1 Infanterie Sârbă şi de generalul Zaiancicovschi comandantul Trupelor Ruse din Dobrogea.

În acea după-amiază de 12 octombrie 1916, când căpitanul Corneliu Dragalina se afla pe masa de operaţie, părintele său, generalul Ioan Dragalina, cădea rănit în Defileul Jiului.

Unsprezece zile mai târziu, la 23 octombrie 1916, căpitanul Dragalina a fost transportat la Bucureşti şi internat la spitalul de la Palatul Regal, acolo unde se afla şi generalul Dragalina.

La ora 8 din seara zilei de 23 octombrie, fiul rănit, cu braţul drept în legătura bandajului, a intrat în camera părintelui său rănit mortal.

A fost o revedere dramatică! Odată intrat în încăpere, Corneliu, viteazul fiu, a rămas împietrit lângă uşă, fără să se poată mişca, fără să poată articula un cuvânt, absolut niciun cuvânt; în faţa lui, printre cearşafurile albe, zăcea viteazul său părinte, slab şi îmbătrânit după unsprezece zile de suferinţă, cu braţul amputat şi toracele bandajat, cu ochii sclipitori sub febră şi cu semnele morţii imprimate în trăsăturile fine ale nobilei sale figuri. Generalul, fără să vorbească, şi-a privit fiul drept în ochi şi îndelung, cu toată dragostea părintească, aşa cum probabil l-a privit când pentru prima dată deschisese ochii la viaţă, primul său copil, speranţa şi mândria de mai târziu. Apoi l-a urmărit cu privirea până a fost condus afară, fiind temere să nu se prăbuşească la picioarele patului pe care zăcea, pentru ultima sa noapte, părintele şi generalul martir.

Dar fiul său trebuia să ducă mai departe virtuţile moştenite. Os din os de viteaz şi mare conducător de oaste, viteazul general Corneliu Iona Dragalina avea să poarte de-a lungul nesfârşitelor câmpii ruseşti drapelele biruitoare ale patriei, să ridice în slavă memoria marelui şi nemuritorului său părinte.

Viaţa legendară a căpitanului Corneliu Dragalina a fost consfinţită prin înaltul Decret Nr. 3093, din 11 noiembrie 1916, când i s-a conferit Ordinul ,,Mihai Viteazul”, cu următoarea citare pe Armată:

,,Pentru vitejia şi frumoasele calităţi ostăşeşti pe care le-a arătat în ziua de 10 octombrie 1916, când, văzând că infanteria vecină bateriei sale de obuziere grele nu mai poate rezista focului artileriei inamice, a încălecat şi, mergând de-a lungul rândurilor infanteriei, a îmbărbătat-o şi a pornit în fruntea ei la un contraatac, salvând astfel bateria şi situaţia trupelor”.

Câtă durere a strâns în suflet căpitanul Corneliu Dragalina, la vestea decesului generalului Ioan Dragalina în ziua de 23 octombrie 1916, nimeni nu va şti niciodată. Deşi grav rănit la braţul drept, ofiţerul a părăsit Spitalul din Galaţi, unde fusese evacuat, şi, cu primul tren, a venit la Bucureşti, pentru a participa, în ziua de 26 octombrie 1916, la înmormântarea tatălui său, la Cimitirul Belu, cu toate onorurile prevăzute de regulamentele militare. Cu tristeţea în suflet, prilejuită de pierderea celui mai drag om care-i îndrumase paşii spre cariera militară, în seara zilei de 26 octombrie, şi-a aruncat privirea pe prima pagină a ziarului bucureştean ,,Viitorul”, în care marele nostru istoric N. Iorga scria: ,,Astăzi Bucureştii văd trecând convoiul aceluia care în zvonul uşuratec de ieri al marelui oraş era unul din muncitorii cei mai harnici şi cei mai bucuroşi pentru binele patriei şi izbăvirea neamului. Cu pietate, fiecare va privi ultimul său drum. Mâine, când Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când departe, la Caransebeş, va flutura steagul sub care şi-a vărsat sângele, vom ridica, pe locul unde el a fost dăruit neamului, o statuie de bronz, pentru pomenirea curatei figuri de erou”.

Reîntors la spital, căpitanul Corneliu Dragalina a fost înconjurat de camarazii de suferinţă, de medicii şi personalul auxiliar, cu multă compasiune, şi tot aici a fost felicitat cu prilejul decorării sale cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a. Întocmindu-i propunerea de decorare, colonelul Ion Jitianu, care în anii 1896-1898 frecventa cursurile Şcolii Superioare de Război din Bruxelles, a creionat, în toamna anului 1916, câteva rânduri care au dăinuit peste decenii, ajungând până la noi: ,,Ofiţerul s-a distins prin bravură şi capacitatea sa în toate luptele, rămânând de multe ori cu bateria pe poziţie, până când gloanţele de armă şi mitralieră l-au forţat să se retragă, în ziua de 10 octombrie 1916. La Mircea Vodă (în Dobrogea, n.n.) a îmbărbătat infanteria care se retrăgea, luând parte la contraatac şi respingând duşmanul, fiind grav rănit, motiv pentru care a fost citat prin Ordin de zi, în Decretul Nr. 3093, prin care ofiţerul a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a”. Referitor la faptele care au condus la acordarea distincţiei, s-a scris: ,,În ziua de 10 octombrie 1916, văzând că infanteria din apropierea bateriei sale de obuziere nu mai poate rezista focului violent al artileriei inamice, a mers în lungul infanteriei, a îmbărbătat-o şi a pornit în fruntea ei la contraatac, salvând astfel nu numai bateria sa, dar şi situaţia trupelor noastre din acea regiune. Cu această ocazie, ofiţerul a fost grav rănit. Cu o zi înainte de 9 octombrie, deşi fusese asfixiat cu gaze de luptă, a refuzat să fie evacuat”.

După vindecarea rănilor cauzate de schijele unui obuzier de artilerie, pe timpul contraatacului amintit, ofiţerul a fost încadrat, la 25 ianuarie 1917, în funcţia de comandant de divizion, în Regimentul 4 Artilerie. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie 1917, a fost avansat la gradul de maior, iar la începutul lunii mai 1917 a fost trimis pe frontul de la Nămoloasa, pe Siret, în apropierea localităţii Independenţa, unde a executat trageri operative şi precise, în sprijinul unei unităţi de infanterie din cadrul Armatei 8 Rusă. Pentru destoinicia şi curajul cu care şi-a condus divizionul, maiorul C. Dragalina a fost citat prin Ordine de zi de către comandantul Diviziei 7 Infanterie Rusă, comandantul Corpului 47 Rus şi de comandantul Armatei 6 Rusă. De asemenea, a fost decorat cu Ordinele ,,Coroana României” clasa a V-a, ,,Sf. Ana” clasa a II-a şi ,,Sf. Valentin” clasa a II-a (ambele ruse), precum şi cu ,,Crucea de război” franceză.

După reluarea Şcolii militare de ofiţeri de artilerie, care, din cauza războiului, fusese o scurtă perioadă întreruptă, maiorul Corneliu Dragalina a fost mutat, la 20 iunie 1918, în cadrul acestei instituţii, la Biroul Învăţământ. Colonelul Gh. Henţescu, comandantul şcolii, scria în foaia calificativă a ofiţerului, la sfârşitul anului 1919: ,,Maiorul Corneliu Dragalina este mutat în cadrul şcolii la 20 iunie 1918 şi face serviciul până la 16 decembrie 1918, când a fost detaşat la Ministerul de Război, la Biroul Studii. Un eminent ofiţer al artileriei. Cunoştinţe solide şi bogate, atât în cultură generală, cât şi în cea profesională, pe care ştie să o aplice. La aceasta, adaug că ofiţerul are însuşiri morale, susţinute de muncă”. La rândul său, locotenent-colonelul Sergiu Ionescu, şeful Biroului Studii din Ministerul de Război, menţiona la 1 aprilie 1919: ,,A fost întrebuinţat în servicii delicate şi de mare încredere, de care s-a achitat la timp şi foarte bine. A fost însărcinat să prezideze Comisia de primire a prizonierilor de război, care a funcţionat la Berlin. Pentru activitatea depusă, a fost propus să fie înaintat la gradul de locotenent-colonel, la excepţional, de către generalul Raşcanu, Secretarul general al Ministerului de Război”. (Va urma)

Col. (r) Andrei GHIDARCEA