Râuri de ciocolată


Adrian CRÂNGANU

Din nou mă văd nevoit să fac recurs la memorie, după ceea ce am văzut că s-a întâmplat zilele trecute la Reşiţa, acolo unde un mal de pământ a omorât două femei care scormoneau nu după fier-vechi, ci pur şi simplu după pâinea pe care să o pună pe masă copiilor, măcar o dată la două zile. Îmi iau libertatea să scriu despre asta pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Aşadar, la începuturile vieţii mele de reporter, atunci când căutam să-i impresionez cu subiectele alese pe cititori şi – de ce să mint – pe şefii care-mi acordaseră şansa de a fi ziarist, atunci mi-am zis că locul de unde aş putea să scot un reportaj tocmai bun ar fi Mociurul. Cartierul rău famat al Reşiţei. Zona prin care e mai bine să nu calci, dacă nu e neapărată nevoie. Ţinutul uitat de timp. Enclavă sordidă a unui oraş cenuşiu…

La Mociur se ajunge trecând peste un pasaj de cale ferată, şi spun asta fiindcă acolo am auzit unul dintre cele mai neobişnuite lucruri care mi-au ajuns vreodată la urechi. Sub mine, între şinele de tren, erau trei băieţi de vreo zece ani, murdari şi zdrenţăroşi, care căutau, probabil, să adune fierul care cădea din vagoanele de marfă ale UCMR-ului. La un moment dat, unul dintre ei şi-a desfăcut mâinile în formă de cruce, s-a oprit şi a spus, dar mie mi s-a părut mai degrabă că a cântat: ,,Am văzut râuri de ciocolată!”. De trei ori, pe urmă şi-a lăsat braţele jos şi a continuat să meargă cu capul plecat, atent să nu rateze vreo bucăţică de metal.

Când am ajuns la blocurile-fantomă şi la oamenii care le bântuiau, şi despre care voiam să scriu, eram, cred, încă uşor ameţit de cuvintele copilului. Şi abia după un timp am putut să privesc mai atent în jur. Trei blocuri urâte şi o mizerie de nedescris, cred că la asta s-ar putea rezuma în câteva cuvinte ceea ce am văzut. Apartamente goale, pereţi fără ferestre, ca nişte răni cangrenate, cabluri spânzurând alandala, prin care furau curent, o sumendenie de câini slabi, uzi şi murdari la tot pasul, şi o duhoare insuportabilă care se revărsa de la parterul unuia dintre blocuri.

Din vorbă în vorbă, oamenii au început să-mi spună ce-i doare. S-au plâns că aproape niciunul nu lucrează, că nu au apă, că le-au tăiat curentul fiindcă n-au avut cu ce să-l plătească, iar acum ,,împrumută” de la stâlpi, că nimeni nu-i bagă în seamă, de parcă nici n-ar exista… La un moment-dat, am văzut cinci bărbaţi şi două femei, în şir indian, plecând cu târnăcoapele şi cazmalele pe umăr. Erau – mi s-a spus – schimbul doi la săpat după fier-vechi. Preferau asta, decât să fure sau să dea-n cap la cineva.

Despre toate astea am scris însă la vremea respectivă, mai puţin despre un lucru. La plecare, i-am văzut din nou pe cei trei băieţei şi i-am spus fotografului să mi-i pozeze. După ce a developat filmul, l-am studiat cu atenţie. Cel care mi s-a părut mie că a cântat pe şinele de cale ferată avea ghetele încălţate invers şi foarte murdare, cu o crustă maronie pe ele. Şi nu ştiu nici azi dacă era vorba de noroi sau de ciocolată întărită, de la râul pe care, cândva, l-a traversat…