Adrian CRÂNGANU
Îmi amintesc că, în unele dintre puţinele interviuri pe care le-am dat – lucru firesc, de altfel, eu fiind obişnuit, prin natura meseriei, să stau de cealaltă parte a reportofonului –, spuneam în încheiere: prozatorii ar trebui să se nască liberi, pentru că artiştii adevăraţi sunt nişte altfel de păsări ale Cerului. Cuvintele mi-au revenit în minte tocmai acum, după atâţia ani, tocmai fiindcă cineva mi-a propus să las măcar pentru o săptămână la o parte comoditatea, să mă adun şi să-mi adun cărţile şi hârtiile – ziarele şi revistele în care au apărut recenzii la volumele mele – şi să fac cumva să intru în Uniunea Scriitorilor. Sunt atât de mulţi care n-au ce căuta cu adevărat acolo, mi-a mai spus persoana respectivă, de al cărei cuvânt nu m-am îndoit niciodată, încât chiar ar fi păcat să nu încerc măcar s-o fac. Nu ştiu în ce măsură merit sau nu să fiu primit în Uniune, dar, în ceea ce priveşte prima parte a discuţiei, criticul cu care am discutat avea, ca mai întotdeauna, dreptate.
La fel ca şi el, şi eu am nişte păreri bine conturate când vine vorba de Uniunea Scriitorilor. Le-am şi spus în câteva rânduri, şi trebuie să recunosc că pe unii i-am deranjat. Mi-am permis să emit judecăţi, fiindcă, cel puţin în ultimii 20 de ani, vorbeam, pe de o parte de pe poziţia de ziarist, iar pe de alta de pe aceea de prozator. De exemplu – şi acesta a fost punctul de rezistenţă al părerilor mele – am susţinut mereu că nu oricine îşi pune numele pe coperta unei cărţi poate să se şi considere scriitor. Şi nu mă refeream strict la calitatea literară a conţinutului, ci la genul acestuia. Pentru că, dacă ar fi după mine, eu aş da voie să treacă de porţile Uniunii doar poeţilor şi prozatorilor. Pentru ceilalţi – critici, documentarişti, ziarişti sau mai ştiu eu ce –, aş inventa altceva. Nu ştiu ce, dar i-aş spune portarului de la Uniune să-i ţină la uşă. Şi dacă stau bine să mă gândesc acum, pe undeva e normal ca asemenea convingeri să mai şi supere. Şi încă de multe ori.
Mi-au trebuit ani până să ajung la concluzia asta. M-am învârtit, cea mai mare parte a tinereţii, în cercuri literare, aşa că am avut zeci, poate sute de ocazii să-i văd, să-i înţeleg, să-i simt pe scriitori, şi, de aici, să ştiu suficient de bine cum arată cu adevărat unul. Apoi, într-un fel, am rupt legăturile cu ei. Ziaristica nu mi-a mai lăsat timp pentru altceva în afară de ea. În schimb, am cunoscut critici literari, intelectuali care au scris studii ori monografii, şi, pe lângă ei, am mai avut colegi care şi-au adunat reportajele, interviurile sau editorialele publicate de-a lungul vremii şi au scos cărţi cu ele. Cât mai multe, dacă s-a putut. Ca la un concurs pe care, de fapt, nu l-a câştigat nimeni.
Iar toate astea mă fac să cred că, dacă aş putea, aş schimba finalul interviului de care vorbeam la început. Şi aş zice aşa: prozatorii ar trebui să se nască liberi, pentru că artiştii adevăraţi sunt nişte altfel de păsări ale Cerului, unele care nu mor niciodată. Că au zburat sau nu pe deasupra Uniunii, asta n-are absolut nicio importanţă.
