De un lucru am fost întotdeauna sigur: am o memorie vizuală ieşită din comun. Nu ştiu de la cine am moştenit-o sau cum am dobândit-o, dar nici nu mă mai întreb, de mult, de unde vine. Uneori mă mai mândresc cu ea, însă, pe de altă parte, la anii ăştia parcă începe să mă încurce. Sunt lucruri pe care le vreau îngropate printre gânduri, iar ea le scoate la iveală fără să mă-ntrebe. Când am înţeles că n-am cum să câştig lupta cu ea, am încercat să mă folosesc de părţile ei bune şi de multe ori chiar m-a ajutat. De exemplu, la ziarul la care am lucrat prima oară, eram secretar general de redacţie şi, printre altele, răspundeam şi de fotografii. Pe vremea aia nu erau aparate digitale, ci din acelea cu film, iar în arhivă, care era înghesuită în vreo trei cutii de aspirator şi trei de pantofi, aveam cam 5.000 de poze, cred. În 12 ani, tot văzându-le în fiecate zi când cotrobăiam prin ele, am reuşit să le ţin minte pe toate. Acum, cred că ţin minte încă pe atâtea pe care le am în memoria calculatorului.
Lucrul ăsta nu mi se pare tocmai normal sau la îndemâna oricui, tot aşa cum, după ce am stat de vorbă cu o mulţume de oameni, mi s-a părut nefiresc ca ei să aibă amintiri de la cinci sau de la şase ani. Ale mele sunt de pe la doi. Nu sunt ca nişte filmuleţe, ci doar imagini, unele mai şterse, albicioase, ale unor întâmplări care probabil că au fost importante pentru mine, dar atunci nu mi-am dat seama. Prima dintre toate este a bunicului meu de la Maglavit, acolo unde mi-am petrecut aproape toate verile copilăriei, tatăl mamei mele, cu care nu cred că am reuşit să vorbesc vreodată, fiindcă eram prea mic ca s-o fac. Mi-l amintesc însă incredibil de bine, stând în stânga mea, cu biciuşca în mână, pe capra căruţei. Abia când am mai crescut mi-am pus întrebarea cu cine semăna mai degrabă, cu Charlie Chaplin sau cu Hitler. Gândindu-mă însă mai bine, cred că, dacă mi-aş lăsa mustaţă ca a lui, aş semăna eu cu el.
A doua imagine care mă mai bântuie din când în când e cea a lui Petrache Lupu, Sfântul de la Maglavit, şi a pungii de bomboane din care mă îmbia să iau, iar eu, după ce le dezlipeam de pe hârtie, le molfăiam şi mă mâzgăleam de la bărbie până la nas.
A treia fotografie din mintea mea, care chiar îmi dă şi azi fiori, e cea a unei vecine pe care, curios ca toţi ţâncii din bloc, ne-am dus s-o vedem, spânzurată de ţeava care alimenta rezervorul veceului, în baie. Ne-am speriat cu toţii atât de rău, că nici fotbal n-am mai jucat vreo două ore.
Şi fiindcă tot am adus vorba de morţi, azi mă îngrozeşte mai tare, dacă lucrul ăsta e posibil, nebunia care i-a cuprins pe tinerii ăia din Serbia care-au împuşcat câte opt oameni fiecare. Şi la asta când mă gândesc, mă trece parcă un curent pe şira spinării.
Nu zic, şi eu am vrut să mă răzbun în viaţă, dar singurul pe care l-aş fi omorât cu sânge rece a fost cocoşul Bulă, tot de la Maglavit, care, după ce că mă teroriza în fiecare dimineaţă cu trâmbiţa lui, îmi mai şi sărea în cap când i se părea că mă apropii prea mult de găinile lui. Din păcate, n-aveam pe-atunci decât un pistol cu ventuză, iar despre tăiatul gâtului, cum văzusem că se face, nici nu putea fi vorba, fiindcă muream de frica lui.
Şi cred că tot pistoale din astea, sau chiar cu apă, au avut şi miliţienii care au negociat 28 de ore cu nebunul care şi-a sechestrat fetiţa de 5 ani şi a trebuit să vină un interlop, să se strâmbe la el şi să facă, în felul ăsta, munca a 500 de mascaţi, fiecare plătit mai bine decât un municipiu reşedinţă de judeţ.
Şi dacă mă-ntrebaţi, nu, nu m-am uitat la încoronarea regelui Charles al III-lea. Am să mă uit, în schimb, cu cea mai mare atenţie la rotativa de luna asta. O să înţelegeţi la anul, în toamnă, ce-am vrut să spun anul ăsta, în primăvară.
Adrian CRÂNGANU