Am citit, nu mai ţin minte când, dar, oricum, nu demult, o tâmpenie pe Facebook, una din acelea care parcă era scrisă pe o bucată de carton şi semăna cu o pancartă plimbată pe la mitingurile pe care le tot văd pe la televizor, din care am aflat că Balanţele sunt frumoase la exterior şi urâte în interior. Cele mai tari zodii, adică cele frumoase şi pe dinăuntru, şi pe dinafară erau parcă Leii, Taurii şi Berbecii sau Racii, nu-mi mai amintesc exact care dintre ele, fiindcă pe moment nu m-a interesat decât de mine, şi asta doar pentru că aveam chef să mă distrez un pic. N-am luat niciodată în serios prostiile astea şi n-am crezut nicicând, nici cât negru sub unghie, în horoscoape. Am înţeles demult că destinul nu mi-l stabilesc stelele, ci este urmarea, peste timp, a fiecărui gest al meu, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. Dar nici înainte de asta n-am crezut în zodiac. Atunci când, ca pe toată lumea, m-a pasionat şi pe mine problema, fiindcă era la modă, am studiat-o cât am putut eu de profund şi am tras concluzia că, pe de o parte, nu mă regăseam complet în nicio zodie, dar în acelaşi timp mă şi identificam câte puţin cu fiecare, aşa că, dezamăgit, am căutat alte explicaţii pentru norocul sau ghinionul de care am avut parte, ori pentru puţinele succese şi nenumăratele eşecuri cu care mi-a fost presărată viaţa.

Apoi, într-o zi, în timp ce mă aflam în maşină şi încercam să-mi iau înapoi câteva minute de somn din cele vreo şase ore pe care mi le furase noaptea de dinainte, mi-am amintit de prostia pe care o citisem pe Facebook. Şi aşa, cu capul sprijinit pe tetieră, cu ochii închişi şi cu gura căscată, cum ştiu că stau atunci când sunt pe cale să adorm, m-am gândit cât de neadevărată era pancarta aceea, cu literele ei galbene pe fond roşu. În primul rând, mie nu mi se pare deloc că aş fi frumos pe dinafară, aşa că nu avea niciun rost să-mi fac sânge rău cu ceea ce scria în continuare pe ea. Nici nu mi-am făcut, pentru că în aceeaşi postare, puţin mai jos, mai zicea că, mai prost chiar decât Balanţele, la capitolul ăsta stau Fecioarele, care sunt la fel de urâte şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Din punctul meu de vedere, asta e o mare gogomănie, iar cel mai bun exemplu e sora mea, care e născută la începutul lui septembrie. Pe lângă ea, oricât nu mi-ar plăcea lucrul ăsta, trebuie să recunosc că eu sunt de-a dreptul hain, iar sufletul meu e complet desfigurat pe lângă al ei. Mi-e greu, însă, să găsesc pe cineva care n-ar părea un păcătos în comparaţie cu ea, aşa că, dintr-odată, toate cuvintele acelea mi s-au părut de o prostie fără margini.

Dar, cum chiar eu am spus de nenumărate ori că singura asemănare între mine şi ea e tenul nostru măsliniu, dovadă a obârşiei noastre pe jumătate olteneşti, convingerile de care am tot vorbit până acum au început să scârţâie. Cum, într-adevăr, distanţa dintre noi e ca de la cer la pământ, iar ea e cea bună, pe jumătate adormit am început să caut prin amintiri toate Balanţele pe care le cunoşteam. Una e de-o infatuare fără seamăn, alta e o mincinoasă fără pereche, alta şmecheră, alta hoaţă, una laşă, alta umilă, mai e una proastă de dă-n gropi, alta e beţivană, vreo câteva fricoase, altele trădătoare sau pupincuriste, ori leneşe spre puturoase de-a dreptul.

Am deschis, brusc, ochii, poate de la vreo frână bruscă sau la o curbă strânsă luată de maşină, sau poate atunci când am înţeles că toate cunoştinţele mele parcă ar fi Balanţe. Iar cum asta e clar că nu se poate, nu mi-a mai rămas să cred decât că noi, românii, ne-am născut într-a treisprezecea zodie. Una căreia nu mai trebuie decât să-i găsim un nume.

Adrian CRÂNGANU