Un om, un nume
Acad. Constantin Daicoviciu
A venit pe această lume la 1 martie 1898, la Căvăran, comună care azi poartă numele Constantin Daicoviciu. A crescut în sat, alături de ceilalţi copii de ţărani români şi sârbi, cunoscând din fragedă pruncie frumoasele tradiţii specifice traiului patriarhial din mediul rural bănăţean şi cărăşean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şcoala primară a făcut-o în localitatea natală, tatăl său, Damaschin Daicoviciu, fiindu-i dascăl. A urmat studiile secundare la Lugoj şi Caransebeş. În perioada 1918-1922, a studiat Filologia clasică la Universitatea „Ferdinand I”, din Cluj. Pentru pregătirea superioară, a solicitat o bursă de studii din partea Fundaţiei culturale româneşti din Austro-Ungaria, „Emanoil Gojdu”. La Universitatea „Ferdinand I”, i-a avut ca profesori pe arheologul Vasile Pârvan, Membru titular al Academiei Române din anul 1913, care a predat Istoria antică, pe Dimitrie Teodorescu, care a susţinut prelegeri de Arhelogie şi Numismatică, şi pe Emil Panaitescu la Epigrafie şi Istorie antică universală. O importantă înrâurire asupra studentului Constantin Daicoviciu au avut-o cursurile ţinute de Vasile Bogrea, Membru corespondent al Academiei Române, care a predat cursul de Filologie clasică română (latină) şi Greacă. Avându-l în preajmă pe acest ilustru şi excelent cunoscător al limbilor latină şi eliană, studentul din Căvăran şi-a pregătit şi susţinut teza de licenţă în Filologia clasică. De la mentorul său spiritual, şi-a însuşit în aşa măsură limba latină, încât nu numai că putea să citească şi să traducă din această limbă antică în româneşte, dar era capabil să ţină prelegeri şi să poarte discuţii curente în limba împăratului Traian. La o întrunire universitară din Cluj, a întreţinut o lungă discuţie în limba latină cu eminentul medic clujean Iuliu Haţieganu.
Lumea ştiinţifică şi-a dat seama, încă de la primele sale studii publicate în „Anuarul Şcolii Române din Roma”, că în persoana tânărului cercetător originar din ţinutul Caraşului a apărut un istoric de mare erudiţie, care va ridica prin opera sa prestigiul învăţământului universitar din România şi al ştiinţei patronate de muza Clio – Istoria. Cele două studii de debut publicate în anuarul de la Roma, „Italicii din provincia Dalmaţia” şi „Săpăturile arheologice şi cercetările la Sarmisegetusa”, au fost apreciate de către profesorul universitar bucureştean, istoric şi academician, Emil Condurache, care considera că „şi-au păstrat şi astăzi întreaga lor valoare, datorită faptului că erau rezultatul unor severe analize critice şi al unor îndelungate şi metodice cercetări în teren, prin săpături arheologice de mare valoare şi amploare.”
Între anii 1925-1927 a studiat la Şcoala Română din Roma, iar între 1929-1932 a întreprins o serie de călătorii de studii în Austria, Germania, Franţa, Grecia şi Ungaria. A devenit doctor în Istorie şi Arheologie în anul 1928, şi docent în anul 1932. În 1932, odată cu acordarea titlului de Doctor docent de către Universitatea „Ferdinand I” din Cluj, a fost numit conferenţiar şi i s-a încredinţat predarea cursului de Antichităţi şi epigrafie (Ştiinţa descifrării textelor antice). Timp de 40 de ani a fost cadru didactic al Universităţii din Cluj, îndeplinind pe rând funcţiile de asistent de Istorie antică (1928), conferenţiar de Antichităţi şi epigrafie (1932-1938), profesor de Arhelogie şi Preistorie (1938-1949), rofesor de Istoria veche a României (1949-1968), rector (1957-1968).
Constantin Daicoviciu a fost secretar al Consiliului Monumentelor Istorice din Transilvania (1921-1940). În urma Diktatului fascist hitleristo-mussolinian din 30 august 1940, Constantin Daicoviciu a depus foarte mari eforturi pentru a fi transportate la Sibiu valorile muzeistice din cadrul Muzeului Transilvaniei, precum şi ale întregii Facultăţi de Istorie. Ca fiu al unui învăţător care s-a implicat în făurirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 (Damaschin Daicoviciu a fost un susţinător fervent al necesităţii revenirii Banatului la România, motiv pentru care organele poliţieneşti maghiare l-au şi arestat, deşi era un vârstnic ieşit la pensie), a purtat în suflet iubirea pentru istoria meleagurilor sale natale. Vreme de peste un deceniu (1929-1940) a colaborat cu Muzeul Banatului din Timişoara şi cu Societatea de arhelogie şi istorie bănăţeană, care l-a cooptat ca membru al ei. A sprijinit eforturile istoricului Ioachim Miloia, director al Muzeului timişean, să editeze periodicul „Analele Banatului”, revistă al cărei colaborator consecvent era, acordându-i un preţios sprijin ştiinţific. La fel a procedat acad. prof. univ. şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Constantin Daicoviciu, când Muzeul Judeţean Caraş-Severin şi-a exprimat intenţia (în anii 1969-1970) de a înfiinţa propriul anuar muzeal, „Banatica”. Deşi era extrem de ocupat, a acceptat să devină persoana-cheie în fruntea comitetului de redacţie. Mai mult decât atât, este o mândrie pentru periodicul Muzeului din Reşiţa faptul că studiul din fruntea primului număr poartă onoranta semnătură a lui Constantin Daicoviciu.
Documentata carte „Transilvania în antichitate”, pe care a tradus-o în limbile franceză, germană şi latină, a rămas fundamentală în istoriografia naţională şi internaţională. Prin o argumentare axată pe izvoare istorice multiple şi extrem de edificatoare, istoricul Constantin Daicoviciu a demonstrat că elementul romanic din Transilvania antică a stat la baza complexului proces de formare a poporului român şi a limbii acestuia.
Un rol deosebit l-a avut prof. univ. Constantin Daicoviciu după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în privinţa reinstalării în Cluj a Universităţii româneşti. Punându-şi viaţa în pericol, atât el, cât şi prof. univ. David Prodan, au luptat cu perseverenţă şi cu mult tact politico-diplomatic, reuşind să învingă obsatcolele. Dacă cei doi diplomaţi nu s-ar fi implicat în reinstalarea Universităţii româneşti în vechile locaţii ale acesteia din Cluj, ar fi fost posibil ca acel important fapt să nu se fi putut realiza. Prin statutul politic pe care a izbutit să şi-l creeze, Constantin Daicoviciu a reuşit şi performanţa de a-i reţine în facultăţile Universităţii clujene aproape pe toţi profesorii de mare erudiţie ştiinţifică. (Va urma)
Ştefan ISAC
