Venim pe lume pentru a o desăvârşi, pentru a-i pătrunde meandrele ascunse ale sacralităţii, pentru a gusta din pocalul plin cu licoarea dulce-amăruie a bucuriei de a trăi. Venim pe lume înveşmântaţi în mantia destinului care pentru unii este croită din cea mai aleasă purpură, iar pentru alţii dintr-o sărăcăcioasă ţesătură, aidoma pânzei de păianjen.

Cel despre care am îndrăznit să aştern câteva vorbe prefăcute în lacrimi de cântec a purtat mantie de purpură de la începuturile lui şi, astfel înveşmântat, a urcat spre steaua lui în preaînaltul bolţilor cereşti.

L-am întâlnit cu ani în urmă, ca invitat al emisiunii „La izvorul dorului”, pe care o realizam, într-un loc mirific, în Cheile Nerei – Ochiul Beiului, un tărâm de vis şi visare, un loc care se autodefineşte printr-o legendă despre marea dragoste dintre o frumoasă bănăţeancă şi un bei, care, trebuind să plece din aceste locuri în timpul ocupaţiei otomane, îi ia viaţa frumoasei sale iubite tocmai pentru a nu o lăsa unui alt bărbat, iar din durerea şi lacrimile lui s-a zămislit un izvor cu o apă cristalină. Avându-l atunci lângă mine pe marele Achim Nica, am avut inspiraţia de a vorbi despre dumnealui ca fiind o legendă vie a plaiului bănăţean, făcând o analogie cu legenda locului unde eram. Cu modestia care l-a dublat şi l-a însoţit o viaţă, la finalul prezentării a ridicat privirea spre mine şi, cu glas tremurând, cu o lacrimă în colţul ochiului, a îngăimat câteva vorbe: „Apăi, prea frumos ai vorbit despre mine…”. Doamne, oare ce vorbe trebuie să căutăm în dicţionarul limbii străbune pentru a vorbi despre astfel de legende, adevărate tezaure umane ale unei naţii?

Achim Nica a lăsat o nepreţuită comoară de cântec şi grai, adevărate simfonii româneşti, greu de egalat şi de conceput într-un prezent măcinat de creaţii ieftine, fără substanţă şi profunzime. Achim a adunat în desaga lui de cântece, doine unice, irepetabile, pline de frumos, de metafore, şi încărcate de spirit românesc, trăiri sublime ale românului vieţuitor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, reuşind să creeze imagini din note muzicale, înfiorând auditoriul cu glasul şi patima cântatului. Glasul lui Achim atingea cote de maximă sensibilitate, de înălţare sufletească, de patriotism sfânt, de crez în valoarea creativităţii românului. Sublimul cântecului lui a răsărit la Obreja-ntr-o grăgină, unde i-a prins dorul rădăcină… Unde carul era legănat de patru boi, iar săracele cărări tânjeau după copilăria şi tinereţea iremediabil pierdute, unde, tânăr fiind, pleca cu coasa nouă, uneori luând puşca ruginită, cântând de răsuna codrul.

A fost colaborator al marilor orchestre din ţară, în spectacole rămase memorabile pentru cei care au avut privilegiul de a-l asculta, în sălile de spectacole care se dovedeau întotdeauna neîncăpătoare, aplauzele fiind cele care răsplăteau arta interpretativă a doinitorului de mare excepţie, exponentul unei culturi tradiţionale care are rădăcini adânc înfipte în latinitate. A fost şi va rămâne un om iubit şi respectat de către toţi cei care l-au cunoscut. Publicul vibra la fiecare apariţie a lui pe marile scene, ori îşi ostoia dorul de cântec ascultându-i doina glăsuită cu pacimă.

Achim Nica rămâne un model pentru toţi cei care visează să calce înrourata iarbă din grădina cântului românesc, urmând pilda marelui artist, de a nu strivi corola de minuni a neamului, iar florile cântecului străbun să rămână neatinse şi sămânţa lor să ajungă în pământul reavăn pentru a spori tezaurul folclorului autohton. Cu siguranţă, acesta a fost testamentul pe care l-a lăsat celor care îi vor urma.

A rămas fidel satului natal întreaga viaţă, ca de altfel şi cântecului de acasă, fiind un bun creştin şi slujitor la strană în Biserica ortodoxă din Obreja, trăind alături de sătenii lui, muncindu-şi cu trudă ogorul, savurând mirosul brazdei proaspete şi al ierbii de curând cosite, dealurile şi luncile din jurul satului fiind leagăn cântecelor sale.

Obosit de muncă şi de drumuri bătute prin ţară, împovărat de ani, în anul 2012 a plecat discret spre ceruri, cum de altfel i-a fost şi trăirea, să se odihnească puţin, sperând că aceia care l-am cunoscut şi l-am iubit să îi păstrăm vie amintirea, să aprindem câte un muc de lumânare pentru a-i lumina veşnicia, iar câte o lacrimă să lăsăm să cadă ca semn de preţuire pentru cel care a fost Ceacea Achim. Suind la ceruri, acum stă acolo, în steaua lui, unde, cu siguranţă, culcuşul şi l-a încropit din fânul cosit pe rouă, cu miros de izmă şi tămâioară, legănat de neasemuita-i doină, căreia i-a conferit nemurirea, întrucât Achim Nica a trăit viaţa ca un cântec.

Radu POTORAN