Nu o dată s-a întâmplat să caut eternitatea în lucrurile mărunte şi cred că majoritatea oamenilor au făcut la fel.

Mereu m-au atras florile de câmp. Au atâta sălbatică frumuseţe, încât ar putea scrie o istorie a esteticii. Adesea alergam vara, în copilărie, prin fânul auriu şi mă prindeam în horă cu florile.

Poeta Ana Blandiana mărturiseşte, în poezia Hotarul, o încercare de a înţelege limitele oricărui lucru „…Căutam în copilărie marginile ploii./ Dar întotdeauna ploaia înceta înainte/ De a-i descoperi hotarul“. Picăturile de ploaie brăzdează văzduhul şi se izbesc de pământ. Renunţând la forma de lacrimă, îşi întind trupul într-o mare umedă. În nori, ploaia nu poate avea hotar, căci aceştia se pierd dizolvaţi de soare. Pe pământ, hotarul e absorbit de solul însetat. Atunci, care ar putea să fie hotarul ploii? „Şi reîncepea înainte de a şti până unde-i seninul“, mai spunea Ana Blandiana în aceeaşi poezie.

În fiecare clipă am încercat să înţeleg până unde-i seninul vieţii mele, spre a-mi depăşi hotarul şi a gusta eternitatea, dar atunci când reuşeam să-i culeg fructele, ploaia începea să-mi inunde făptura.

Am fost atrasă într-un timp de farmecul pădurii. Pădurea era o provocare pentru mine. Cu cât era mai deasă, cu atât mai mult mă străduiam să-i biruiesc labirintul, până într-un târziu, când m-a vrăjit luciul apei. Oglinda apei mă ajuta să privesc dincolo de lumina învelişului protector.

M-am îndrăgostit cândva de florile de mac. Călătoream cu trenul şi florile de mac se frângeau în imagini. Am coborât în prima gară şi am alergat pe câmp să le întâmpin. Aşteptam să îmi zâmbească, răspunzându-mi la salut, dar ele nu-şi clinteau dreapta tulpină. Petalele sângerii păreau preocupate de povara unui vânt călduţ ce le pieptăna cartea deschisă şi gata să îmbrăţişeze pământul, în orice moment, cu demnitate.

Am încercat să găsesc eternitatea în rădăcini, până ce plopul din grădina cu meri a fost învins de apă. Încerca să-şi ţină unghiile rădăcinilor cât mai adânc ancorate în pământ, dar apa le-a răpit, ca să le poarte cu ea.

Am renunţat la rădăcini şi am ales munţii, dar şi aceştia s-au arătat învinşi de ploile ce le cunoşteau adâncul.

Am ales într-un târziu pietrele, dar nici ele nu s-au dovedit statornice, au fost roase de ape.

Când am început să înţeleg şi flori, şi ploaie, şi rădăcini, şi munte şi pietre, am ales cuvintele, iar ele mi-au arătat adevărata faţă a eternităţii.

Ana-Cristina POPESCU