Când am început să scriu articolele de la această rubrică, trebuia să încep cu prietenul, şeful meu, naşul cărţii mele, „Pe urmele «Doinei Banatului» şi ale slujitorilor ei”, din mai multe motive… „Este modest şi corect, este un tip silitor, scrie cu uşurinţă, este perseverent şi meseriaş în tot ce face”, spunea Adalbert Gyuris în „Monitor Cultural”, lucru care l-a făcut să se bucure că Adi l-a inclus printre prietenii lui, bucurie pe care pot spune că o împărtăşesc şi eu.

Adi s-a născut în luna lui Brumărel, ziua 5, anul 1962, la Reşiţa. Despre activitatea lui profesională şi literară – el fiind în prezent redactorul-şef al săptămânalului „Caraş-Severinul în 7 zile”, care apare la Caransebeş, dar şi autorul a două volume de proză, se poate spune că a fost una cel puţin interesantă. Astfel, şcoala primară şi liceul le urmează în oraşul natal. În 1981, se angajează ca electrician la Uzina Constructoare de Maşini din municipiul de pe Bârzava, dar după numai trei zile, este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar. Revenit la Reşiţa, în 1983, se reangajează la UCMR, unde lucrează până în 1991, când – aşa după cum povesteşte – dă din întâmplare peste un anunţ în ziarul local „Timpul”, care organiza concurs pentru postul de corector. Cum de mic copil şi-a dorit să fie jurnalist, fără să ştie prea bine ce înseamnă exact această noţiune, sau mai bine-zis ce implică ea, la vârsta la care le spunea tuturor că atunci când va fi mare vrea să fie ziarist şi scriitor, „fiind fascinat de cuvântul tipărit”, după cum singur mărturiseşte, în clipa în care citeşte nota din ziar ia hotărârea să se prezinte la concurs. Era perioada în care presa pur şi simplu „explodase”, iar pentru postul respectiv s-au prezentat 42 de concurenţi. După două examene (la primul fuseseră eliminaţi 30 de candidaţi, după care trierea s-a făcut din cei 12 rămaşi), este angajat la ziar. Primul articol l-a scris în prima săptămână, iar redactorul-şef i l-a pus în pagina întâi. În paralel cu munca de corector, scrie articole pe teme sociale şi culturale, dar şi o rubrică săptămânală care s-a bucurat de un mare succes în rândurile cititorilor. Drept răsplată pentru munca depusă, în anul 1994, este promovat redactor la cotidianul „Timpul”, cel mai important ziar pe care l-a avut vreodată judeţul Caraş-Severin, pe domeniile social şi cultural. Mai trebuie spus că, în cei trei ani cât a ocupat postul de corector, a stat mereu în preajma unui mare ziarist, Timotei Jurjica, de la care „a furat totce se putea fura, până aproape că l-a lăsat sărac lipit”, vorbind aici, bineînţeles, despre cunoştinţele profesionale. La fel de adevărat este şi faptul că marele jurnalist, simţindu-i curozitatea şi mai ales dorinţa de a învăţa, i-a împărtăşit cu generozitate experienţa de peste 25 de ani trăiţi în slujba cuvântului scris. Acest lucru i-a prins bine, deoarece, după decesul lui Timotei Jurjica, Adrian Crânganu a fost numit secretar de redacţie, în locul celui care, prin plecarea la cele veşnice, a lăsat un mare gol în presa cărăşeană. Şi, chiar dacă noua funcţie implica cu totul alte responsabilităţi, Adrian Crânganu continuă să scrie de toate, de la articole, editoriale, recenzii, până la simple ştiri. În 1997, este avansat secretar general de redacţie la „Timpul”.

În paralel cu activitatea de redactor la „Timpul”, colaborează cu Studioul Regional Radio Reşiţa, iar în 2003 demisionează de la ziar şi se angajează redactor la Radio. Un an mai târziu, este solicitat de foştii colegi pentru înfiinţarea unui nou ziar, ca urmare a demisiei în bloc a acestora de la ziarul „Timpul”, şi astfel apare pe piaţă, la Reşiţa, cotidianul „Sud-Vestul”, unde ocupă funcţia de secretar de redacţie şi editorialist. În 2006, este promovat secretar general de redacţie şi apoi redactor-şef adjunct la „Sud-Vestul”, pentru ca, în 2007, să fie numit redactor-şef. După ce această publicaţie îşi încetează apariţia, în 2008, lucrează la ziarul municipiului Caransebeş, „Caraş-Severinul în 7 zile”, al cărui redactor-şef este în prezent, ziar pe care, de fapt, l-a construit şi l-a menţinut până azi cu forţa unui jurnalist bine pregătit.

Scrisul său ziaristic are vervă, umor, adâncime. În ceea ce priveşte activitatea literară, să spunem că, în 1986, a predat un roman în manuscris la Editura Militară din Bucureşti, care însă nu a apărut, datorită refuzului său de a-i modifica subiectul pentru ca în carte să se regăsească activitatea comuniştilor. Ca prozator, a debutat la sfârşitul deceniului nouă, în Cenaclul literar „Semenicul” din Reşiţa, impresionând prin maturitatea scrisului: texte cursive, analitice, o tehnică a naraţiunii bine stăpânită. Era electrician la celebra Uzină de Construcţii de Maşini. Participa la activităţile literare în limitele pe care i le permitea locul de muncă, dar s-a aşezat repede printre condeiele cele mai promiţătoare. Mai multe proze scurte publicate în revista „Semenicul” l-au impus ca bun povestitor. De-a lungul timpului, a publicat proză scurtă sau fragmente de roman în diferite reviste de specialitate, din Reşiţa, Timişoara sau Bucureşti. A câştigat câteva premii literare, printre care şi concursul „Sorin Titel”, la Caransebeş, în 1989, iar în 1995a obţinut premiul II la Concursul naţional de proză „Damian Izverniceanu”, de la Oraviţa.

În mod surprinzător, debutul lui editorial s-a produs cu un roman (Cea mai perfectădintre lumi, Editura Marineasa, 1998), iar în scurt timp după aceea a publicat încă un masiv roman – Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru (Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001). Cea mai perfectă dintre lumi aminteşte un titlu similar al lui Aldous Huxley. Am putea să ne amintim şi de romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. Despre această carte, scriitorul Daniel Vighi spune că „este o iniţiere în exasperare, în golul vieţii, cu decoruri la îndemâna tuturor…”, „o scriitură fărăsentimentalisme retorice, dublată de capacitatea de a crea din mărunţişuri o întreagă lume…”, pentru a conchide că avem în faţa noastră „un debut remarcabil”. Concluzie îndreptăţită, laolaltă cu observaţia iniţială despre calităţile postmoderne ale cărţii şi, am putea generaliza acum, ale scrierilor lui Adrian Crânganu în totalitate, căci şi în al doilea roman se exersează în aceleaşi probleme, folosind aceleaşi tehnici, meditând despre viaţă şi scris. O întrebare a unui personaj, trecută în diverse forme şi altora, este „Cine sunt eu?”. E o întrebare-cheie, la care se încearcă răspunsuri prin confesiuni, jurnale, chiar scrierea cărţii (cărţilor), căci scrisul e un act prin care personajele (recte autorul) se pot cunoaşte, pot trăi (Michi: ştiu doar că trebuie să scriu… ca să pot trăi). Sau, cum zice Michi, la un moment-dat: „Cine sunt eu? Sunt coperţile unei cărţi pe care poate că ai s-o citeşti cândva”. O frază ca aceasta ar putea fi semnificativă pentru construcţiile romaneşti ale lui Adrian Crânganu: „Uneoriparcă m-aş întoarce la mine, în mine, ca într-o casă goală în care am mai locuitcândva, demult”. E un fel de dezbrăcare pe dinăuntru, cum spune altădată. Primul roman, contrar titlului, descrie singurătatea, destrămarea căsniciilor, a fericirilor posibile. Cel de-al doilea, o altă meditaţie despre singurătate şi degringolada vieţii, se încheie cu moartea personajului. (Dar, şi în primul, acesta dispare). Ar putea fi deci veritabile „poveşti de viaţă, dragoste şi moarte”, cum ar zice alt autor. Interesante şi moderne, desigur, sunt compoziţiile, dar mai ales dedublarea autor/personaje. În Cea mai perfectă dintre lumi, naratorul principal nu-şi dezvăluie numele, dar el pare a fi Liviu, conform mesajului din ultima pagină a cărţii: „încearcă să-ţi scrii cartea, şi, în loc de Liviu, găseşte-mi un alt nume”. În romanul Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru, se face altă precizare: „Numele de pe copertă – Adrian Crânganu –, cu care Michi a ţinut să-şi semneze cartea, este al unui vechi prieten, un ziarist dispărut de câţiva ani, de care nu-şi aminteşte astăzi nimeni”. Astfel, cărţile se leagă, aşa cum autorul şi personajele se suprapun, căci orice autor trăieşte din viaţa personajelor sale, cărora le transferă, totuşi, propria biografie. E curios doar cum, în ambele romane, ziaristul, prieten al celui care a scris cartea, dispare definitiv: „Din ziua aceea nu l-am mai văzut niciodată şi, oricât am urmărit, nu i-am mai găsit nici semnătura în ziar”. Rămâne totuşi cartea, singura dovadă a vieţii, singura şansă a eternizării.

Relativ la proza lui Adrian Crânganu, ar mai putea fi adăugat, în treacăt, că formula sa de început, în schiţele şi povestirile citite la cenaclu sau publicate prin reviste, formula care-l ataşa prozei tradiţionale, cu o capacitate analitică remarcabilă, s-a transformat, pe parcurs, într-o postmodernă amalgamare a naraţiunii cronologice cu dezvăluiri în zig-zag ori dinspre capăt spre început, cu teoriile despre scris şi cunoaştere, cu eludarea unor tehnici ale dialogului, pedalând pe monolog, confesiune, jurnal, zone laxe ale destinului individual. Indiferent de tehnici, de simplitatea sau complexitatea naraţiunii, prozatorul autentic, aşa cum este şi Adrian Crânganu, ştie să dea senzaţia vieţii. Câtă proză, atâta viaţă! Sau: câtă viaţă, atâta proză! Concluzie la care rezistă numai literatura adevărată.

Adrian Crânganu are în pregătire un nou volum, de această dată de publicistică, în care va apărea o selecţie a editorialelor scrise în ultimii cinci ani.

Datele mi-au fost oferite personal de către scriitor. O altă sursă a constituit-o volumul „Cărăşeni de neuitat”, partea a XVII-a, semnat de Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă.

Ştefan ISAC