Prozator şi publicist, născut la Reşiţa, în 5 octombrie 1962, Adrian Crânganu a debutat cu romanul „Cea mai perfectă dintre lumi”, în 1998, apărut la Editura „Marineasa”, din Timişoara.
A urmat, în 2001, la Editura Fundaţia Luceafărul din Bucureşti, romanul „Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru”, prezentat pe secvenţe şi la Cenaclul literar „Semenicul” din Reşiţa.
Eram entuziasmaţi că se poate scrie proză de o asemenea calitate în „Oraşul cu poeţi”. Ce de al doilea roman, un „policier” bine condus, dovedeşte o bună cunoaştere a regulilor genului, desfăşurându-şi intriga într-o Reşiţă contemporană, sau, mai bine-zis, într-una din întruchipările ei posibile. Mă gândesc aici la ceilalţi romancieri care au citit în Cenaclul „Semenicul”: Mircea Cavadia, Matei Mircioane sau Victor Nafiru.
Ca şi în primul roman, „Cea mai perfectă dintre lumi”, pe care îl continuă, se poate observa o bună asimilare a lecţiilor marilor prozatori ruşi, căminul de nefamilişti, unul dintre toposurile esenţiale ale intrigii fiind cuibul din care îşi iau zborul efemer spre celelalte spaţii – birturi, baruri, restaurante, gări, spitale, redacţii de ziar – personaje diverse, dar bine conturate, de la cerşetori şi nebuni, trecând prin lumea artiştilor reşiţeni – pictori, literaţi, actori –, până în lumea senatorilor şi deputaţilor de după Revoluţia din Decembrie ’89.
Modernitatea nu stă atât în tehnicile folosite – povestirea în povestire, telescoparea, mise en abyse, oglindirea –, cât în complexitatea personajelor. În fiecare din ei, pornind de la portarul căminului de nefamilişti, memorabilul Pârlică, până la ecoul principal, actantul, autorul, întâlnim suprapunerea unui Eu care trăieşte experienţa, a unui Tu, operator experimentat în ale vieţii, dar şi a unui El, impersonal, ştiutor de reguli şi metode după care se conduce toată această lume apocaliptică.
Disoluţia instituţiilor tradiţionale, dar mai ales a familiei, din cauza cinismului şi neîncrederii în valorile pe care, măcar formal, le susţinea comunismul, sunt o temă pe care autorul o explorează până la exasperare, dar cu absolută sinceritate. Ceea ce îl recomandă pentru plutonul fruntaş al noului val de prozatori bănăţeni.
Prof. Dr. Iacob ROMAN
