Mă simt oarecum ciudat. Sunt într-unul din acele momente în care, din când în când, stau şi mă gândesc, adun, scad, trag linie şi-mi socotesc viaţa. Am mai spus, mi se mai întâmplă să fac asta, şi parcă tot mai des, pe măsură ce îmbătrânesc. Mă spovedesc, într-un fel, mie însumi, şi cred că tocmai de aia mi-e şi mai greu să nu mint. Să nu mă mint. Şi mai cred că nu sunt cel mai îngăduitor duhovnic, din moment ce pentru unele greşeli n-am reuşit nici până acum să mă iert, chiar dacă Dumnezeu le-a prescris deja, cu mult timp în urmă. Sunt, aşadar, la ora la care de data asta nu mai fumez în bucătărie, în întuneric, şi dau filmul înapoi, ci stau întins pe pat, cu mâinile sub cap şi, cu ochii închişi, mă uit la viaţa care mi se derulează pe tavan.
De obicei, lucrurile bune şi cele rele sunt într-un oarecare echilibru. Că-mi mai amintesc de una sau de alta, asta mi se-ntâmplă aproape de fiecare dată, dar faptele nu sunt atât de grele încât să încline balanţa în stânga sau în dreapta. De exemplu, acum câteva ore am ascultat pe internet o melodie de-a lui Dan Spătaru, „Mi-a spus inima aseară un secret”, şi, cu toate că nu-mi e uşor să recunosc, m-am emoţionat în ultimul hal, încât am ajuns chiar să înghit în sec. Cu cântecul ăsta am crescut, nu ştiu dacă e primul pe care l-am auzit, probabil că nu, dar e primul pe care l-am ţinut minte, şi atât de bine că mi-am amintit pe loc mai bine de jumătate din versuri, chiar dacă au trecut de atunci 54 de ani.
După cum se vede, memoria a fost mai mereu de partea mea şi m-am folosit de ea atât cât am putut. M-a încurcat doar atunci când a fost vorba de întâmplările pentru care, aşa cum am spus, n-am putut să mă iert. Şi nu ştiu de ce, dar în seara asta parcă nu mă mai simt la fel de vinovat de unele lucruri ca în alte dăţi, iar pe tavan văd un film nou, în care nu mai sunt eu eroul principal. Are legătură cu mine, asta e clar, însă sunt doar un actoraş de mâna a doua, de umplutură, un destin care nu contează şi pe care aproape că nici mie nu-mi vine să-l bag în seamă.
Şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai tare mă bate gândul că întotdeauna s-ar putea să fi fost aşa şi că de fapt eroii principali au fost mereu politicienii. Asta ar fi şi o explicaţie bună pentru starea de oboseală şi de lehamite care e tot mai puternică, de la o zi la alta. Mă frec la ochi în fiecare dimineaţă, dar degeaba, nu mai zăresc nicio rază de speranţă că vreodată o să fie bine. În fiecare zi îmi explodează în faţă un scandal nou, şi fiecare e stins de următorul, pe principiul beţivilor, cui pe cui se scoate.
În seara asta, de pildă, am văzut pe tavan secvenţa cu europarlamentarul neamţ în capul căruia au sărit toţi, fiindcă a spus că România şi Bulgaria nu au ce căuta nici în Uniunea Europeană, nici în Schengen. Nu, nu vreau să-mi denigrez poporul, dar nici să mă îmbăt cu apă rece nu vreau, aşa că eu nu l-aş condamna prea tare pentru ce a zis. A mai bombănit ceva de corupţie şi justiţie, şi mi-a venit în minte măcelul din Indonezia, unde, fiindcă au murit 174 de oameni în încăierarea de pe stadion, şefii poliţiei au fost demişi şi anchetaţi, la fel ca şi animalele în uniforme care i-au gazat pe scandalagii. După modelul 10 August, la noi i-ar fi avansat pe toţi în grad, iar pe morţi i-ar fi îngropat cu cătuşe la mâini, ca să se-nveţe minte. Iar nouă ne trebuie Schengen…
Şi iar m-au năpădit emoţiile, ca atunci când mi-am amintit de copilărie şi de melodia lui Dan Spătaru, doar că de data asta am strâns din pumni. Am deschis ochii, am aprins lumina, m-am uitat la ceas şi m-am mai liniştit. Peste un sfert de oră de la toate gândurile astea am împlinit 60 de ani. Dar mâine mă mai uit o dată-n buletin.
Adrian CRÂNGANU