Doresc prin rândurile de faţă să aduc în lumină evenimente mai puţin cunoscute, dar care poate, la vremea lor, au marcat viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri.

Dându-şi seama de rolul pe care îl poate deţine Valea Bistrei, cu centrele sale industriale Rusca Montană şi Ferdinand (azi Oţelu Roşu) în viaţa social-politică, economică şi militară, regimul austro-ungar i-a acordat o atenţie deosebită, îndată după anul 1800.

Pentru aceste considerente, nu poate surprinde pe nimeni că drumurile Revoluţiei de la 1848-1849 s-au intersectat şi în această parte a Banatului Montan, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei.

În primăvara anului 1848, se aprindea flacăra revoluţiilor europene. De la Bratislava la Milano, de la Paris la Bucureşti, izbucneau focuri ce aveau să mistuie vechile relaţii, anacronice, să descătuşeze conştiinţele naţionale, să deschidă drumul unei noi epoci, corespunzătoare stadiului de evoluţie atins de statele europene.

După izbucnirea Revoluţiei la Viena, la 15 martie 1848, tineretul liberal maghiar din Pesta formula Programul de revendicări, care ar fi reprezentat un mare pas înainte pe calea progresului, dacă ar fi fost aplicat de către Guvernul maghiar.

Prin Adunarea românilor de la Blaj, din 15-17/3-5 mai 1848, precum şi prin Dieta maghiară de la Cluj, din 29 mai, care hotărau uniunea Transilvaniei cu Ungaria, se decidea soarta românilor şi a celorlalte naţionalităţi din Transilvania.

În tot acest timp, în Banat, în Transilvania vecină, în Ungaria, precum şi în întreg Imperiul, au avut loc câteva evenimente cu urmări profunde în mersul general al revoluţiei, prin urmare cu implicaţii semnificative asupra Banatului.

În octombrie 1848, în noua situaţie, au avut loc clarificări şi în rândurile Armatei. Cu excepţia garnizoanelor din Timişoara şi Arad, toate celelalte unităţi militare din Banat şi Ardealul vecin au rămas fidele revoluţiei, excluzând regimentele grănicereşti. După ce a dezarmat Garda naţională şi au fost instaurate noi organe de conducere, Armata imperială a început acţiunea de alungare a revoluţionarilor maghiari.

Ca să se apere de iminentul atac al imperialilor, conducerea Comitatului Caraş, rămasă fidelă Guvernului de la Pesta, a acţionat în două direcţii: pe de o parte, căuta să-şi sporească efectivele armate, prin recrutarea tinerilor, pe de altă parte, cerea guvernului sprijin armat. De aceea, conducerea comitatului îşi vedea unica salvare în sprijinul militar de la centru. Mulţi tineri însă au refuzat să se înroleze în Armată.

Luna decembrie 1848 va aduce noi şi profunde modificări pe plan politic, precum şi în situaţia militară şi în cea a raporturilor dintre naţiunile Imperiului habsburgic. Împăratul Ferdinand I, cel care, în calitate de rege al Ungariei, purta titlul de Ferdinand al V-lea, după aproape 14 ani de domnie, abdica de la tron în favoarea nepotului său de frate, Francisc Iosif I (Franz Joseph I), a cărui domnie va dura până în 1916.

Fruntaşii maghiari îl considerau însă pe noul monarh uzurpator, pentru faptul că ei n-au fost consultaţi, nici în legătură cu abdicarea lui Ferdinand, nici cu alegerea succesorului acestuia.

În ceea ce ne priveşte pe noi, românii bănăţeni, schimbările operate în decembrie 1848, în conducerea ţării, au avut şi alte implicaţii.

După ce a preluat comanda tuturor forţelor maghiare din Ardeal, Iosif Bem, învestit în grad de general, a obţinut în scurt timp o serie de succese, reuşind să stăpânească, până la sfârşitul anului 1848, întreaga Transilvanie şi câteva oraşe, cel mai important fiind Clujul. Victoriile sale au continuat şi în primele luni ale anului 1849, culminând cu cucerirea Sibiului, centrul militar şi administrativ al imperialilor şi sediul Comitetului naţional român constituit la 11 martie.

În operaţiunile militare din martie-aprilie 1849, bănuim că grosul Armatei imperiale l-au alcătuit românii din Regimentul grăniceresc de la Caransebeş şi Făget. La începutul lui aprilie 1849, Bem pornea spre Banat, pentru a-l cuceri din mâinile imperialilor.

Cert este că, în luna aprilie 1849, Armata lui Bem a trecut pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei spre oraşul Caransebeş, cu intenţia de a ocupa apoi Lugojul şi Făgetul, cu excepţia Timişoarei, rămasă în mâna imperialilor.

După relatările istoricilor, la 12 aprilie 1849, în apropierea localităţii Voislova (Szorenybalazsd) are loc o încleştare sângeroasă între români şi Armata revoluţionară a lui Iosif Bem. Au ars în total 27 de case ale locuitorilor, iar în timpul luptelor a căzut la datorie grănicerul David Drăghici, din Voislova.

La 17 aprilie 1849, surprins de cele întâmplate, generalul Bem l-a chemat îndată pe Maderspach Karoly, şeful Minelor şi al Industriei siderurgico-metalurgice din Rusca Montană, şi l-a însărcinat cu pacificarea zonei de graniţă şi confecţionarea a 20.000 de ghiulele şi tunuri.

În acest timp, ofiţerii Batalionului 24 asigurau paza locală la ieşirea din Rusca Montană. Între Caransebeş şi Porţile de Fier ale Transilvaniei, exista o armată de câteva mii de oameni, dotată cu câteva tunuri şi condusă de Török Ignác şi Lázár Vilmos. Drumul spre Haţeg, în Ardeal, era blocat de ruşi, iar la Caransebeş erau deja austriecii.

În primele zile după reinstaurarea autorităţilor habsburgice, s-a urmărit prinderea tuturor fugarilor, populaţia română acordând sprijin real trupelor imperiale, mai ales în satele de munte. În felul acesta au putut fi arestaţi mulţi insurgenţi care îl urmaseră pe fugarul general Bem prin munţii de la Făget, prin Luncani.

În noaptea de 20 august, a venit un sol la familia Maderspach, din Rusca Montană, cu mesajul că Bem va fi a doua zi, la ora 7, în această localitate. Dimineaţa au sosit primii husari, apoi o ceată de ofiţeri călare, care îl însoţeau pe generalul Bem. Aceştia au încercat o legătură imediată cu armata lui Török Ignác şi Lázár Vilmos, ce se aflau pe linia Caransebeş – Porţile de Fier. De la Voislova, însă, la puţin timp, s-au întors cu căruţa, căci armata se afla în drum spre Caransebeş, unde au capitulat cu grabă în faţa austriecilor.

Auzind aceste veşti, Iosif Bem a părăsit îndată Rusca Montană împreună cu colonelul Kmety, pentru a se refugia undeva în Valahia. Drumul trecea prin satul montan de frontieră Măru. Aici, Kmety a fost prins şi închis într-o cocină. Bem a trimis o echipă de husari „wurtenberg”, echipaţi în uniforme vechi imperiale. Valahii i-au luat drept austrieci şi l-au predat pe Kmety.

La 22 august 1849 a intrat în Rusca Montană o trupă de cavalerie uşoară şi vânători, condusă de ofiţerul Lichtenstein şi căpitanul Gröber. Acesta din urmă a fost întâmpinat de familia Hertl, care l-a informat despre trecerea lui Bem şi adăpostirea lui în casa Marderspach (azi, casa aparţine Ocolului Silvic din Rusca Montană).

A doua zi, Gröber l-a sechestrat în locuinţa proprie pe Maderspach Karoly, iar curtea se umpluse de soldaţi. În acest timp i-au fost confiscate toate armele albe şi de foc.

Muncitorii, auzind despre toate acestea, au părăsit atelierele de la Ruschiţa şi Rusca Montană, revoltându-se şi organizând adunări de protest.

Ce s-a întâmplat cu Iosif Bem după aceea? Bem s-a strecurat pe drumuri de munte, ajungând în Turcia. Referitor la emigrarea în Turcia a fruntaşilor revoluţionari maghiari, voi reproduce şi relatarea lui Fabius Popovici din Făget, în 1969. Bunicul lui i-a povestit că un oarecare Novaconi, din Făget, a servit drept călăuză lui Bem, de la Luncani la Orşova. Acest Novaconi nu s-a mai întors acasă şi nici nu s-a mai aflat nimic de soarta lui. Făgeţenii bănuiesc că el a participat la îngroparea în pământ a tezaurului maghiar şi după aceea a fost ucis, pentru a nu trăda locul unde a fost pusă coroana regelui Ştefan.

Vremile s-au scurs, şi oamenii, şi stăpânirile… Uitate au fost şi evenimentele. Unele însă au înfruntat veacurile, au rezistat uzurii timpului, iar astăzi reprezintă pentru noi un fel de „protoistorie”, mai fidelă adevărului decât unele documente scrise în cancelariile oficiale habsburgice.

Locuitorii Văii Bistrei se confruntau atunci cu o dramatică luptă cu stăpânirile lumeşti, pentru apărarea drepturilor poporului asuprit.

Doinel Puiu MĂRGINEANU