Ion Murgu
Originar din satul Dalci, născut în anul 1897, Ion a fost al treilea din cei şase copii ai familiei Murgu. Tatăl său, Todor, zis Său, care era clarinetist, era un om de o asprime exagerată, datorită sărăciei şi mizeriei în care trăiau, câştigându-şi existenţa din aşa-zisele ,,zicăli” şi unele lucrări ocazionale prestate la oamenii mai avuţi din sat. De mic copil, Ion Murgu îi ajută pe tatăl şi pe mama sa la lucrul la cărămidă, în timpul liber încercând digitaţia la fluier. Îndrăgostit de acest instrument, încearcă să-şi confecţioneze chiar el, din lemn de salcie, un fluier. Se taie la un deget, acesta rămânându-i deformat pentru întreaga viaţă, mărturiseşte sora sa, Cristina Tudor. După ce tatăl său îi cumpără un fluier, reuşeşte să se distanţieze în scurt timp de ceilalţi copii de vârsta lui, astfel că la 12 ani părintele său îi cumpără un clarinet. Familia avea tot interesul să-l facă să ajungă un muzicant desăvârşit, de aceea, nu o dată, îl pedepseşte aspru pe copil, mergând până acolo încât tatăl său îl introduce într-o fântână, iar el stă să-l asculte de afară.
Un muzicant în plus în casa săracă a lui Ion Todor Său înseamnă o bucată de pâine mai mult. Aceasta este explicaţia folosirii metodelor aspre de a-l forma ca pe un bun muzicant pe tânăr. Luând exemplu pe înaintaşul – şi totodată contemporanul său – Luţă Ioviţă, Murgu se face repede cunoscut în toate satele. Cântă la diferite manifestaţii – hore, nunţi, nedei, până în anul 1915, când este încorporat şi trimis pe front. Acelaşi talisman nelipsit din buzunarul stâng – clarinetul – l-a însoţit în această conflagraţie mondială. Pe front fiind, de multe ori şi-a înveselit tovarăşii de arme, transpunându-i în atmosfera satului de unde a plecat. Doinele lui au stors şiroaie de lacrimi de la cei care îl înconjurau cu drag, ca unul ce aducea alinare în sufletele lor, gândindu-se cu dor la cei rămaşi acasă, în sărăcie şi mizerie.
La terminarea războiului, în 1918, întors în satul Dalci, după o scurtă şedere, îmboldit de talentul şi dragostea faţă de instrument, îşi lasă familia şi vine în Caransebeş, găsindu-şi drept gazdă un plutonier muzicant, Ciorogaru, care se pare că i-a dat îndrumări în domeniu. În anul 1920, reuşeşte să-şi cumpere un taragot, devenind astfel al doilea instrumentist din împrejurimi, după Luţă Ioviţă. În căutarea unui loc unde să câştige mai bine, întovărăşit de Todor Ion Ciolacu, vestit viorist, în anul 1921 pleacă la Reşiţa. Muncitorii de aici, însă, nu câştigau pe vremea aceea atât cât să-şi poată permite luxul de a asculta cântul duios, exteriorizat cu atâta măiestrie prin taragotul lui Ion Murgu, aşa că, după un scurt popas aici, paşii săi se îndreaptă spre Orăştie.
Până în anul 1925, cutreieră Deva, Ilia, Dobra, fermecând mulţimile cu sunetele clare şi duioase, alternând clarinetul cu taragotul. Ambele instrumente au rămas nedespărţite, indiferent la ce manifestaţie a fost. Tragerea de la un instrument la altul o făcea cu atâta măiestrie şi armonie legată, încât nu se putea observa că aceeaşi persoană le-a mânuit. Peregrinările lui Murgu prin Ardeal au avut şi o oarecare influenţă asupra activităţii lui de muzicant. Astfel, îşi îmbogăţeşte repertoriul cu melodii ardeleneşti pe care mai târziu, revenind pe meleagurile bănăţene, le popularizează: Pe Mureş şi pe Târnave, Creşti pădure şi te-ndeasă, Peste munţi şi p
este tău, şi multe altele, care au fost cântate în părţile noastre pentru prima oară de Ion Murgu, Săraci cărările mele fiind o melodie adusă la noi de acest muzicant şi cântată cu o deosebită durere, amintindu-i solistului de condiţiile grele în care trăia marea majoritate a populaţiei.
Reîntors pe meleagurile caransebeşene şi, desigur, îmboldit de speranţa că în altă parte va fi mai bine, prin anul 1926 îl găsim cântând în centrul minier Anina, cu doi vestiţi viorişti – Todor Ion Ciolacu şi Todor Maxim. Până prin anul 1935, îşi împarte timpul cântând când în Caransebeş, când la Anina sau Oraviţa, prin restaurante, fie angajat la hore, nunţi ori nedei. Între anii 1935-1938 îşi duce viaţa cântând în diferite restaurante sau la alte ocazii, muncitorilor minieri de pe Valea Jiului (Petroşani, Lupeni, Petrila). În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a cântat la Arad, Timişoara, Reşiţa şi Oraviţa. La Timişoara a cântat alături de consăteanul său Luţă Ioviţă, în restaurantul ,,Dacia”, iar la Oraviţa alături de un alt vestit muzicant bănăţean de pe plaiurile bozovicene, vioristul Ion Luca Bănăţeanul, care, în anii puterii populare, ajunge ,,Artist emerit”. Datorită măiestriei în interpretare, în scurt timp a fost angajat, tot în această perioadă, la Cazinoul militar din Timişoara. După terminarea războiului, în timp ce
Luţă Ioviţă revine pe meleagurile copilăriei, Ion Murgu îi ia locul la Bucureşti, unde cântă un timp alături de un alt vestit viorist bănăţean, Moise Belmustaţă, pentru ca apoi să fie selecţionat şi angajat în Formaţia de muzică populară a Comitetului de Radio Bucureşti. Aici îl reîntâlneşte, de data aceasta ca dirijor, pe Ion Luca Bănăţeanul.
Revenit, în anul 1952, la Caransebeş, după o scurtă şedere, e chemat din nou la Bucureşti, unde este angajat ca solist instrumentist în Ansamblul M.A.I., avându-l ca dirijor pe artistul emerit Victor Predescu. Sub bagheta lui, taragotul lui Ion Murgu duce mesajul dulce al doinei sau ritmul îndrăcit al brâului caransebeşean. A avut fericirea, spre deosebire de Luţă Ioviţă, să participe la un turneu în Bulgaria, cu aceeaşi formaţie, culegând şi acolo aplauze sincere şi din belşug. Dar anii, şi mai ales dorul de meleagurile copilăriei, îl atrag din nou spre casă. Printre instituţiile care iau fiinţă în anii 1951-1952 se numără şi Orchestra Populară de Stat din Caransebeş, în rândurile căreia Ion Murgu intră în noiembrie 1954. Aici a depus o muncă asiduă, nu numai ca solist, dar şi ca pivot de i
nstruire a celorlalţi, fiind de un real ajutor dirijorului orchestrei, prin experenţa şi talentul său. În turneele organizate cu această formaţie, Ion Murgu se afirmă ca un desăvârşit interpret, atât la taragot, cât şi la clarinet. Se afirmă şi ca un bun interpret al muzicii populare a naţionalităţilor conlocuitoare de aici. A cântat cu aceeaşi măiestrie doine, doi-uri, brâuri sau poşovăici româneşti, ca şi ceardaşuri maghiare, la taragot, sau lendlerurile şi polcile germane, ori melodii sârbeşti – la clarinet. Acelaşi taragotist care, cu câţiva ani înainte, cânta prin restaurantele de pe Valea Jiului ca să-i distreze pe magnaţii cărbunelui, cânta acum pe scena teatrelor nou-construite, pentru miile de muncitori mineri. Eforturile depuse în anii tinereţii încep însă să lase urme. Deşi sfătuit de medici să-şi întrerupă activitatea pentru un timp, Ion Murgu nu s-a putut dezlipi de taragotul care fermecase atâţia auditori. O boală necruţătoare l-a măcinat pe îndelete, şi, internat la spital în Timişoara, a murit după 10 zile de spitalizare, în martie 1956.
Ştefan ISAC
