E toamnă… A fost de atâtea ori, şi cu siguranţă va mai fi cât va dăinui Pământul, căci toamna astrală nu e decât o imagine a toamnei vieţii. Chipul acelora care au păşit în acest anotimp, chipul lor cu tâmple cărunte, cu riduri pe faţă, purtând urmele vicisitudinilor vieţii, numărul anilor acumulaţi, braţele lăsate în jos, de care atârnă parcă panere pline cu roade nevăzute, dar mai scumpe decât strugurii rumeniţi de bătaia soarelui galeş, zâmbetul lor părintesc, imagine a Creatorului Cerului şi al Pământului, toate acestea ne readuc în minte chipuri zugrăvite de marele scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, sau cel al piosului Eliazar din Cartea Macabeilor.
Am vrea să păşim în acest sanctuar al psihologiei lor, dar ne este teamă să nu-l profanăm prin neînţelegerea noastră, şi de a reda fidel interiorul lor.
Pe parcursul vieţii îndelungate, omul învaţă aşa de multe, mai ales prin trăiri şi experienţă. Orice om în vârstă e o comoară de înţelepciune. Dorinţa lui este să ne înveţe. De multe ori, cei vârstnici privesc îngrijoraţi la imprudenţele pe care le facem de-a lungul vieţii.
Chiar dacă au fost eşecuri, viaţa fiecăruia e o realizare. Cu câtă bucurie nu ne povestesc din anii tinereţii lor, de clipele lor de fericire! Şi cât se simt de bine atunci când sunt ascultaţi, retrăind alături de noi acele clipe…
Nu lipseşte din viaţa lor nici nostalgia eşecurilor, a nedreptăţilor, chiar a păcatelor. Regretul sincer umple aceste goluri. În cele din urmă, ne mai atrage atenţia dorinţa de a rămâne lângă ei, generată de neputinţă, dar şi de teama de a păşi mai departe în anotimpul acoperit de pătura albă a inexistenţei terestre.
Da, suntem alături de ei, măreţe chintesenţe ale existenţei umane. Chipurile lor ne fortifică, dar ne şi îndulcesc neplăcerile vieţii.
De câte ori ni se opreşte privirea asupra rămurelelor care, nu demult, răspândeau în jururl lor nuanţe parfumate de flori, iar azi, goale şi sărace, tremură de frig, ne gândim la deşertăciune.
Când ne iese în cale un cunoscut pe care îl ştiam altădată voinic, plin de avânt şi de putere, iar azi îl vedem gârbovit şi subţiat de greutăţile vieţii, strivit de vitregiile vremurilor…
Se spune că vârsta nu e un merit, ci o stare. S-ar putea, deşi sună cam nepotrivit, mai ales pentru cei bătrâni sau pentru aceia care se apropie de această categorie. Care ştiu că a sta faţă în faţă cu propriul trecut şi, la fel, cu un viitor neprevăzut la limită, necesită ceva din tot ce se numeşte curaj, ţinută sufletească sau orgoliu, raportat la destinul inevitabil. Observ de multe ori bătrâni care se luptă cu împrejurările şi se împotrivesc procesului biologic. Îţi provoacă sentimente de compasiune şi mai degrabă respect, decât milă. Chiar dacă distanţe mari ne despart de ei, nu îşi închipuie cât de aproape sunt de inima noastră. Şi, aşa cum ei ne încurajează de atâtea ori în viaţă, şi noi îi încurajăm pentru mai departe, pe drumul anotimpurilor umane. Îi vom urma şi acolo, cu aceeaşi veneraţie şi dragoste…
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
