Adrian CRÂNGANU
E imposibil să nu-ţi placă zăpada. Aşa am gândit mereu, chiar şi atunci când ea a fost rea şi oamenii au botezat-o în fel şi chip, au numit-o iadul alb sau au învinuit-o de toate cele. Dacă nu-ţi place zăpada – cred eu –, înseamnă că n-ai fost niciodată copil, niciodată îndrăgostit şi că n-ai visat niciodată, cu adevărat, cu ochii deschişi. Aşa gândesc eu. Şi o şi spun, indiferent de ce face ea. Şi am să mai spun ceva, la sfârşit, dar până să ajung acolo am să vorbesc despre altele, despre câteva lucruri care, cred, îmi dau dreptul să rostesc verdicte.
Aşadar, am să încep prin a mărturisi că, de când se lasă puţin frigul şi până prin martie, când ştiu sigur că n-o să se mai întorcă, port mânuşi. Sunt foarte sensibil la degetele de la mâini, şi asta mi se trage din Armată, atunci când am avut de suportat geruri cu adevărat cumplite. Era iarna dintre 1981 şi 1982, când, la Sighetu Marmaţiei, am stat aproape două luni la minus 20 de grade. Cea mai mică temperatură pe care am văzut-o cu ochii mei pe termometru a fost de minus 28, dar asta s-a întâmplat numai într-o singură noapte, şi atunci ne schimbam în gardă din oră în oră, ca să nu degerăm. Pe nas nu puteam respira, pentru că îngheţa apa în el instantaneu. Ne descurcam cu ce puteam trage pe gură, deci nu cu prea mare lucru. În rest, aşa cum am mai spus, gerul a fost puţin mai călduţ.
Asta însemna undeva cam între minus 18 şi minus 24 de grade în fiecare zi. Dimineaţa, mai ales, simţeam că înnebunim de frig. Un sfert de oră, îmbrăcaţi doar în pijamale, dădeam anapoda din mâini şi din picioare, ori ne fugăream cu nişte mişcări ce voiau să semene a gimnastică de înviorare. Ne întorceam în dormitoare vineţi de frig şi, de cele mai multe ori, nemaiputându-ne controla tremuratul. Apoi ieşeam pe platou, la inspecţia de dimineaţă. Pe dedesubt aveam câte trei perechi de izmene şi patru pulovere pe sub veston. Mânuşile însă trebuia să ni le dăm jos atunci când ne aranjam pe centură portîncărcătorul, baioneta şi lopăţica de infanterie. Când degetele atingeau fierul, ne dădeau lacrimile de durere. Şi, uneori, mai icneam, atunci când un petic de piele ne rămânea lipit pe metal. Iar când ne întorceam de la instrucţie, ne întâmpina un dormitor călduţ doar în primele zece minute. Noaptea ne aruncam, pe rând, în sobe, periile şi crema de ghete, unii cărţile de joc, alţii, puţini, pe cele de citit. Am ars tot ce se putea arde. Dar până la urmă am răzbit. Preţul pe care l-am plătit eu a fost degetele care, cum dau puţin de frig, mi se înroşesc şi mă dor. Chiar şi aşa, după 30 de ani.
A trecut însă şi asta şi am plecat din pichet. La Negreşti-Oaş. În iarna următoare, zăpada a fost până la brâu. Frigul pe măsură. Şi am făcut frontieră fără să crâcnesc, zi şi noapte, prin viscol şi prin păduri, mereu cu frica-n sân să nu mă atace lupii sau urşii. Şi am deszăpezit oameni. Nu mulţi, dar am făcut-o. Şi nu ne-a cerut-o nimeni, atunci.
Şi, după toate astea, acum o săptămână, primul-ministru m-a certat că sunt leneş, că nu ies să-mi curăţ zăpada din oraş. Eu însă fac altceva. Pun mâna pe stilou ca pe lopată şi încerc să deszăpezesc conştiinţe. Pentru că, într-adevăr, a nins mult în ultimul timp. Poate chiar prea mult.
