Aş fi vrut să scriu azi despre Regele Mihai. Dar nu dacă a fost trădător ori a fugit cu vagoane burduşite de cufere în care şi-a dosit averea, şi nici despre ce a însemnat el în viaţa României, fiindcă asemenea lucruri mă depăşesc, fără discuţie. Mi-ar fi plăcut să scriu despre felul în care îl simt eu atunci când, foarte rar, îl văd sau îl aud, ori când, uneori, îmi găsesc timp să mă gândesc, măcar câteva minute, la el. Din păcate, mă văd nevoit să amân subiectul, din cauza poporului ăstuia, care, pe zi ce trece, nu conteneşte să mă uimească.
Cred că nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu mă mir de câte tâmpenii suntem în stare să facem, ce gusturi îndoielnice avem şi cât de egoişti, indolenţi şi ignoranţi putem să fim. Cel mai adesea mă minunez de superficialitatea şi nepăsarea cu care ne irosim viaţa, de ai jura că suntem o ţară de nemuritori. Ştiu şi că nu suntem singurii croiţi aşa, ştiu că nici alţii nu-s mai deştepţi, dar de ei nu mă interesează. De poporul meu, însă, mă doare în dreptul sufletului, ca şi cum aş fi bolnav de el. Ce ne lipseşte nouă, în comparaţie cu ei, e un gram de comportament civilizat, două grame de atitudine mai rezervată, vreo trei, nu mai multe, de cinste, şi patru grame de demnitate, care atârnă, însă, cât o piatră de moară, de picioarele noastre.
Nu ştiu câţi ani să fi avut când am înţeles toate astea, cred că vreo 18, şi s-a întâmplat în clipa în care, dintr-odată, l-am văzut altfel pe tatăl meu. Stătea de vorbă în faţa blocului cu tatăl lui Robi, care plecase în urmă cu 12 ani în Germania şi se întorsese în vizită în ţară. Tata, un electrician micuţ, bătrânicios şi umil, îmbrăcat ponosit, dar mândru de nu-şi mai încăpea în piele de pantalonii lui lucioşi de-atâta călcat şi de cămaşa urâtă şi veche cu mâneci scurte, şi tatăl lui Robi, un strungar înalt, cu ochelari, în blugi şi un tricou negru Lacoste, încât toţi, prostovani cum eram pe vremea aia, am fost convinşi că în Germania a ajuns cel puţin inginer, dacă nu director. Am înţeles cum stau lucrurile atunci când Robi m-a luat deoparte şi mi-a spus că taică-său nu era decât un simplu muncitor într-o fabrică nemţească de baterii. Dar, chiar şi ştiind toate astea, m-am complăcut în românismele de care eram înconjurat din toate părţile şi abia târziu, peste mulţi ani, am încercat să scap măcar de câteva din gramele pe care le simţeam, atârnând greu, de picioare.
Nu ştiu azi cât de uşor merg, dar cred şi sper că nu mă mai împiedic aşa cum o făceam înainte. E posibil, fiindcă altfel poate că n-aş vedea şi n-aş scrie despre toate astea. N-aş fi scris, probabil, despre cât de bogată trebuie să fi fost ţara asta, dacă, la felul în care s-a furat şi încă se mai fură, ea se ţine totuşi pe picioare. Şi n-aş scrie nici despre ce fel de oameni am fi putut să fim dacă – nu eu spun asta, ci sociologii şi psihologii – am reuşi să depăşim momentul şi să nu votăm un candidat care a făcut deja puşcărie, nu pentru altceva, ci pentru că a furat milioane de euro din banul public. Din păcate – asta o spun eu –, românul i-a admirat întotdeauna nu pe cei mai inteligenţi, ci pe cei mai şmecheri şi mai hoţi decât el.
Şi cum până la alegeri parcă văd că nici nu ştiu cum o să treacă timpul, mă bate gândul ca în 5 iunie să mă-nchid în casă, să arunc cheia pe fereastră, să închid fereastra şi să mă aşez pe pat. Şi aşa, cu mâinile sub cap, cum ziceam că mai fac din când în când, să mă gândesc, măcar câteva minute, la Majestatea Sa.
Adrian CRÂNGANU
