Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Principatelor Unite

De la vrerea înaintaşilor noştri de a uni sub un singur sceptru cele două Principate Româneşti, Moldova şi Ţara Românească, au zăbovit, ca peste un timp al coperţilor de istorie colbuite,153 de ani de românism şi de speranţe, „Cheia boltei fară de care – cum grăia, din inima-i pură de român, marele om politic Mihail Kogălniceanu – s-ar prăbuşi tot edificiul naţional“.

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional ce avea să poarte numele de România (1862-1866), aşa cum strămoşii noştri îi spuseseră în vechime, a pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural.

Atras în fiinţa sa de idealurile şi năzuinţele poporului din care îşi trăgea seva nemuritoare, însufleţit de patriotismul care i-a arătat măsurile ce trebuiau luate spre ridicarea nivelului material, într-un hotar străbun, a tuturor românilor, sub flamurile tricolore, a luptat împotriva unei opoziţii îndârjite, asumându-şi riscurile unei asemenea mari şi împlinite acţiuni.

Fiind „suflet din sufletul neamului“, cum va spune George Coşbuc, scriitorii români au devenit exponenţii şi interpreţii voinţei şi idealurilor care au însufleţit permanent poporul nostru, dăruindu-se cu elan transpunerii în viaţă a măreţei năzuinţi de unitate naţională. Plămădită şi înţeleasă de poporul român prin propria sa existenţă şi experienţă istorică, acest nobil ideal răzbate viu încă din operele cronicarilor, căpătând intensitate la corifeii :colii Ardelene, devenind dinamizatoare de conştiinţe şi energii patriotice în epoca pregătirii şi desfăşurării Revoluţiei de la 1848, ca şi în perioada continuării luminoaselor ei deziderate naţionale şi sociale. încă din anul 1830, sub impulsul ideilor de redeşteptare şi afirmare naţională, Iancu Văcărescu scrie poezia „La Milcof“ (corect, Milcov), în care prezicea că nu peste mult timp acest pârâu va înceta să mai fie despărţitor de fraţi:

„De unde-ţi vine numele, pârâu fără putere,

Ce despărţirea neamului tu îndrăzneşti a cere?

Milă-nceputu-ţi, Milcof sec, de vas să-ţi dobândească,

Sfârşitu-ţi-va, lumea oftând, în veci să te urască.

Despreţuire fraţii dau puterii-ţi ne-nsemnate!

Căci, despărţit ori depărtat, fratele e tot frate“.

Prin voia celor peste cinci milioane de români, la vremea aceea, se împlinea dezideratul de unire şi de libertate, năzuinţă pe care revoluţionarii paşoptişti nu reuşiseră să o împlinească.

În perioada de pregătire a Unirii, în atmosfera învolburată a luptelor politico-ideologice, scriitorii noştri au menţinut un neîntrerupt climat favorabil partidei unioniste, relevând necesitatea şi însemnătatea istorică a înfăptuirii unităţii naţionale. Mijlocul cel mai eficient prin care au acţionat a fost, bineînţeles, poezia.

Când la Iaşi se constituie, între 25 şi 30 mai 1856, Comitetul Unirii, Vasile Alecsandri compune mirificul „Jurământ“:

„Sub acest măreţ castan

Noi jurăm toţi în frăţie,

Ca de azi să nu mai fie

Nici valah, nici moldovan,

Ci să fim numai români,

Într-un gând, într-o unire,

Şi să dăm mâni cu mâni,

Pentru-a ţărei fericire“.

La foarte puţin timp, la 9 iunie 1856, publică nemuritoarea sa „Hora Unirii“, cântată şi astăzi cu tulburătoare emoţie:

„Hai să dăm mână cu mână,

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei,

Pe pământul ROMÂNIEI“.

În acea zi sfântă, de sâmbătă, 24 ianuarie, a anului 1859, se înscria cu litere de aur, în Cartea sacră a Istoriei României, o pagină măreaţă, cea a înfăptuirii unei năzuinţi seculare – Unirea celor două Principate Româneşti.

Când Principele ales a sosit la Bucureşti, întreaga populaţie a Capitalei i-a făcut o primire cu adevărat triumfală.

Cu acest prilej, poetul Grigore Alexandrescu îi va recita poezia „Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I, anul 1859. Pentru ziua intrării sale în Bucureşti“:

„Timp dorit, zi de speranţe,

Fiu al ţărei, salutare!

România, învestită

În vestminte de serbare,

Îţi doreşte, îţi urează,

De mari fapte, viaţă plină,

Şi se-nclină stelei tale

Ce străluce de lumină“.

Devenind domnitor, Domnul Cuza obţine, prin demersurile sale de diplomaţie remarcabilă pentru istoria românilor, recunoaşterea Unirii din partea Marilor Puteri.

Principele Unirii şi sfetnicii săi au trecut la o amplă operă de modernizare a Statului Român. În timpul domniei/sale a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ:

– contopirea celor două Adunări, de la Iaşi şi de la Bucureşti, într-un Parlament unic;

– numirea unui singur Guvern;