Nu mai ţin minte exact ce căutam pe internet zilele trecute, dar, printre alte prostii, privirea mi-a căzut pe Decalogul lui Noam Chomsky, un fel de cele 10 porunci despre cum poţi să tâmpeşti un popor, indiferent care, şi pe urmă să-l mai şi calci în picioare. L-am citit de câteva ori, că nu e lung, ca să fiu sigur că înţeleg totul aşa cum trebuie şi, pe cât posibil, să mi se întipărească în memorie regulile alea, ca să mă folosesc şi altădată de ele, fiindcă mi-au plăcut, dar de oprit m-am oprit la două. În prima zice de strategia mediocrităţii, iar în cealaltă vorbeşte despre cum clasa politică trebuie să creeze probleme şi apoi tot ea să ofere şi soluţiile, dacă vrea să ne transforme în turmă.
Pe urmă am început să-mi rod o unghie şi să mă gândesc dacă teoriile astea sunt valabile şi în cazul meu. Nu mi-a trebuit mult timp să-mi amintesc că ultima oară m-am enervat cu doar vreo două zile mai devreme, când am auzit că parlamentul, pe care n-am să-l mai scriu în viaţa mea cu literă mare, oricâte reguli gramaticale aş încălca, deci parlamentul a zis, cu de la sine putere, că n-ar fi rău să prelungească perioada aia în care s-au născut revoluţionarii din decembrie 1989 de la 22, la 25 decembrie, ceea ce ar însemna încă vreo câteva mii de eroi care au luptat ascunşi prin vană sau prin pivniţă.
În ideea asta năstruşnică a parlamentului scris cu literă mică, aşa cum merită, deci în ideea asta, uite că acum, după 33 de ani, încă mă mai întreb din când în când dacă în Decembrie ’89 a fost sau n-a fost revoluţie. Mai ales că ştiam, şi în ultimul timp m-am mai convins de câteva ori dacă mai era nevoie, că suntem un popor moale. Că n-am ştiut niciodată să luăm ce ni se cuvenea, ci am furat fiecare ceea ce credeam că merităm, dar, de fapt, în toată istoria noastră, n-am făcut altceva decât să ne furăm singuri căciula.
Ăştia am fost şi aşa am rămas. De aia am nelămuriri în privinţa lui Decembrie ’89. Dacă ar fi după mine, eu aş zice că a fost revoluţie şi că eu n-am fost revoluţionar. Am stat în stradă atunci, din 20 până în 25 decembrie, zi şi noapte, dar nu socotesc că am avut vreun merit în ceea ce s-a întâmplat până la urmă. Să las baltă serviciul şi frica şi să protestez mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume pe care puteam să-l fac, la fel, probabil, ca şi colegilor şi prietenilor mei din stradă. Mă săturasem de minciuna în care mă bălăceam, de frica bolnavă care-mi răcea oasele, de golul din măcelării şi biblioteci, de prostia celor care mă conduceau, dar mai ales de propria-mi laşitate. Poate n-o să vă vină să credeţi, sau poate o să zâmbiţi, dar în 20 decembrie, înainte de a mă duce în piaţa mare să-mi vărs năduful, am trecut pe acasă şi, pentru prima oară după mulţi ani, nu mi-am mai ferit privirea când m-am uitat în oglindă. M-am bărbierit calm, fiindcă mă gândeam că, dacă cumva o să fiu împuşcat, măcar să fiu un mort frumos. Acum mă gândesc că, la 27 de ani, nici nu puteam fi altfel. Şi zâmbesc.
Zâmbesc şi fiindcă ştiu, ştiu de la Noam Chomsky, că parlamentul o să dea niţel înapoi şi o să micşoreze perioada aia, de la 25 la 24 decembrie, ca şi cum ne-ar face un mare hatâr, fraierindu-ne, totuşi, cu două zile. Numai că eu m-am săturat deja de tot circul ăsta, de minciuna în care trăiesc, de frica şi laşitatea din jurul meu, de prostia celor care ne conduc… Dar parcă despre toate astea am scris puţin mai sus, dar parcă n-ar fi trecut 33 de ani de-atunci, ci doar câteva clipe.
Şi nu mai zâmbesc. Răsfoiesc în gând Decalogul lui Noam Chomsky şi-mi dau seama că mai am opt porunci în care trebuie să-mi găsesc locul. Şi m-apucă groaza.
Adrian CRÂNGANU