Adrian CRÂNGANU

Îmi amintesc perfect primii doi sau trei ani de după 1990. Aşa se întâmplă, sunt lucruri sau întâmplări de care, oricât ai încerca să te scuturi, nu poţi scăpa. Aşa au fost şi anii aceia, au avut ei ceva care mă face să nu pot să-i uit. Mă gândesc că, poate, fiind lipiţi de 1989, un fel de prelungire a lui, memoria care a reţinut acele momente, unele groaznice, altele sublime, n-a mai ţinut cont de trecerea timpului şi m-am trezit şi cu ei în cârcă. Uitarea a început să lucreze abia după vreo cinci sau şase ani. De-aceea spun că-mi amintesc.

Şi ţin minte un lucru: în anii de care vorbesc, toată lumea fugea de angajările la Stat. Nu pot să spun nici că oamenii se buluceau pe uşile privatizaţilor, dar, dacă aveau de ales, nici nu se punea problema să aleagă primăriile, consiliile judeţene sau mai ştiu eu ce direcţii, oficii sau inspectorate. Era o vreme a valorilor mai apropiate de adevăr, infinit mai apropiate decât sunt astăzi. În anii aceia, aşa tulburi cum au fost ei, un meseriaş era respectat, indiferent cu ce se ocupa. Un strungar bun, un lăcătuş de prima mână ori un electrician specialist într-o fabrică sau o firmuliţă cât de mică puteau să câştige şi de trei sau patru ori mai mult decât un funcţionar obscur care toată ziua nu făcea nimic altceva decât să plimbe o hârtie pe birou, dacă o plimba şi pe aia.

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum fiecare încerca să se asocieze cu cineva şi să-şi deschidă o firmă, să facă ceva. Oamenii se zbăteau, lumea se mişca. Nu reuşeau din prima, mai încercau. Dacă nu, se angajau undeva, dar tot la privatizaţi. Nici ei nu-ţi umpleau buzunarele, lăcomia înăbuşită 45 de ani de comunism răbufnea prin toţi porii, dar tot era mai bine ca la Stat. Statul plătea prost, fiindcă lucra încă după regulile comuniste, iar una dintre ele, dacă nu mă înşel, spunea să dai fiecăruia după importanţa muncii prestate. Parcă aşa suna expresia şi tuturor li se părea absolut normal să fie aşa.

Acum nu mai vorbesc din amintiri, ci din ceea ce văd în jur. Toată lumea vrea să lucreze la Stat, şi niciun compromis nu e prea mare pentru un scaun într-un birou în care să tragi mâţa de coadă. Şi, la urma-urmei, e şi normal să fie aşa dacă-ţi arunci şi numai o singură privire în jur: peste tot şomajul e cât casa şi falimentelor nu le mai ţine nimeni socoteala, pentru că nu mai interesează pe nimeni. Tot ce contează la ora actuală – asta am auzit zilele trecute – e că, după nu ştiu câţi ani de întrerupere, bugetarii au să primească din nou stimulente. Asta e cea mai mare ticăloşie pe care a inventat-o Statul, după impozitele şi taxele cu care-l strâng de gât pe sărmanul om care a îndrăznit să-şi deschidă o afacere. Sunt ele, stimulentele, cei mai nemunciţi bani pe care-i poate lua un bugetar, fiindcă nu mişcă un deget pentru ei.

Până acum am vorbit din amintiri, apoi din ceea ce mi-e dat să văd în jur. În ordinea firească a lucrurilor, acum ar trebui să spun măcar câteva cuvinte şi despre viitor. Mă abţin, însă. Ca pe vremuri, când, în şedinţe, se turuiau veşnic cele trei întrebări: cine este pentru? împotrivă? abţineri? Fireşte că toţi eram pentru, aşa era normal să fie. Tot aşa cum absolut normal ni se părea ca fiecare să fie remunerat – asta era expresia! –, remunerat după importanţa muncii prestate. Erau însă alte vremuri. Cât despre viitor… Alte alte vremuri…