Adrian CRÂNGANU
Din fericire pentru mine – şi am să spun asta, chiar dacă sunt conştient că ceea ce am făcut eu e perceput în ziua de azi mai degrabă ca o prostie decât ca un lucru bun –, eu am citit mult. Am citit când eram copil şi-mi ascundeam cărţile sub manualele de şcoală şi, când mă prindea, tata, dacă nu-mi dădea vreuna după ceafă, îmi spunea dezgustat că dacă procedez în felul ăsta n-o să se-aleagă nimic de capul meu în viaţă, am citit şi când am fost mai mărişor şi ştiam cum să mă feresc de privirile părinţilor, iar mai apoi, când nimeni n-a mai fost stăpân pe timpul meu, am citit pe rupte. Am citit fiindcă mi-a plăcut. Am citit fiindcă am vrut să ştiu, să aflu, să învăţ, şi nu ca să fac paradă de lecturile mele. Alteori am citit fiindcă altceva nu ştiam să fac. Mă obişnuisem într-atât să stau cu nasul în cărţi, încât altceva mi se părea pierdere de vreme. Din păcate, însă, n-am avut ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă ,,un antrenor cultural”. Iar lipsa acestuia m-a făcut să citesc tot ce-mi cădea în mână, de cele mai multe ori haotic, să sar de la una la alta, de la filosofie la romane de doi bani, şi de la cărţi de ştiinţă la texte religioase.
Mai târziu, sigur că fiecare cuvânt citit mi-a prins bine, de asta nu mă îndoiesc nicio clipă, însă la vremea aceea tot talmeş-balmeşul pe care l-au creat în mintea mea încă insuficient mobilată m-a făcut să trec prin tot felul de stări contradictorii. Şi trebuie să recunosc că multe lucruri mi-au rămas nelămurite până în ziua de azi. Dar mă străduiesc în continuare să le dezleg. De pildă, o întrebare care nici măcar nu mai ţin minte când s-a născut, dar oricum, demult, de foarte mult timp, şi care m-a hăituit mereu, a fost de ce oamenii care cred în Dumnezeu şi merg mult mai des decât mine la biserică fac lucruri urâte. Copil fiind – şi citind despre asta –, n-am înţeles de ce, în numele creştinării lor, conchistadorii au trebuit să ucidă, cu crucea într-o mână şi cu sabia în cealaltă, zeci de mii de băştinaşi din cele două Americi. Pe urmă, n-am priceput nicidecum crimele Inchiziţiei, comise în numele Domnului. Pentru că nu poţi coborî din amvon într-un abator uman. Asta niciodată. Decât, poate, dacă eşti măcelar, dar nu preot. Mai târziu, după ce mi-au căzut în mână câteva cărţi, cu adevărat bine scrise, despre mafioţi, m-am mirat cum de acei asasini de cea mai joasă speţă, după ce ordonau sau comiteau câte-o crimă, se duceau liniştiţi, cu familia, la biserică. Şi mai degrabă şi-ar fi tăiat o mână, decât să lipsească de la o singură slujbă.
Iar buimăceala mea s-a adâncit pe măsură ce şi lucrurile pe care le-am văzut la noi, în ultimii ani, s-au înmulţit. Filantropi, ale căror birouri seamănă mai degrabă cu nişte altare, înjură în particular ca la uşa cortului, jignesc şi înşeală mai rău ca ultimii escroci. Politicieni care fac la fel. Vedete fără niciun merit, care, de sărbători, sunt mai curate decât călugăriţele… Şi iar mă văd silit să-mi recunosc neputinţa de a înţelege.
Sunt zile, acestea de acum, sfinte prin ele însele, pentru că e Paştele. Am să merg la Înviere, aşa cum am făcut-o în toţi anii, şi am să intru în biserică. Dar eu, cel puţin, am să ies de acolo altfel. Promit.
